Dacă o zi de iubire ar fi, să zicem, o masă imbelșugată iar ora i-ar fi un sandwich… închid telefonul după convorbirea cu Miriam și cad pe gânduri cu privirea ațintită-n pereții albi… înseamnă că pe ale mele le socotesc în tapas-uri. “Un Tapa”, o secundă. De ce naiba oi fi renunțat în ultimul moment la Bucătăria Franceză în favoarea celei Spaniole? În loc să gem cu mâinile la burtă acum stăteam binemersi ghiftuit pe spate cu burta cât un butoi, cu nădragii desfăcuți la primul nasture răsucind tacticos o scobitoare între dinți cu degețelul ridicat în aer. Tapa mi-a trebuit mie…

Cu telefonul atârnat într-o mână gândul îmi zboară mai departe spre San Sebastian, la momentul în care am luat decizia switch-ului între specializările amintite. Țin minte până și cum mirosea în camera hotelului în dimineața cu pricina. Mă scutur ca de un vis urât, mă ridic în trosnete de genunchi și părăsesc dormitorul ca să fumez o țigară. Trec de “Mierdoso”, mâțul de nici o lună adoptat de curând de sor’mea, care mă urmărește ca o misilă termoghidată mieunând cum n-am mai auzit nicio altă mâță s-o facă până la el. Face ca o jucărie pe care ai călcat accidental în drumul nocturn înspre budă. Câteodată-mi lasă impresia că este orb, dar nici pe departe de așa ceva. Merge șubregit de juri că-și frânge încheieturile apoi o zbughește ca din pușcă între picioarele mele patru pași mai încolo. Cum dracu’ ai ajuns aici? Habar n-am dacă e mâță sau mâț. Mi se fâlfâie, i-am zis “Mierdoso” și Mierdoso i-a rămas. Zâmbesc amintindu-mi de momentul în care nepoatele mele l-au prezentat bunicilor lor din Uruguay. Abuelo, abuelo, mira, tenemos un gatito! Vai, ce drăguț e! Cum îl cheamă? Abuelo, Abuelo – îl striga entuziasmată cea mică – îl cheamă: “Mierdoso (de tot căcatul)”… prin microfonul telefonului pus pe speaker s-a mai putut auzi doar o muscă verde bazaind un sâmbure de pepene rătăcit pe mușama. Abuelo și-a revenit cu greu în simțiri ca să bânguie ceva de gen: “ce drăguț” și asta doar după ce l-o fi trezit râsul meu isteric din balcon de unde asistam fără voia mea la toată conversația. Abuelo, parașutist militar, colonel în retragere în Armata Uruguyană, posibil fost mare ștab la Contra Informații, (prea e conectat în toate cele – no further comment) a fost prins pe picior greșit de “Mierdoso”. Nu e puțin lucru.

Duc Lucky-ul la buze și-l aprind în “balconul meu”, cel inchis pe trei dintre laturi. E “al meu” pentru că îmi amintește de panick room-ul nostru din Casablanca din perioada confinment-ului meu marocan așa că l-am rechiziționat pe termen nedefinit. Mă sprijin de spătarul scaunului pliablil de la IKEA. Exact ca și corespondentul lui african, nici balconul ăsta n-are mai mult de 1 metru pătrat. Aud un mic trosnet. Băga-mi-aș, spătarul e fisurat și se va rupe în curând. Tresar și mă strâng tot anticipând că mă voi lovi de balustrada metalică și înaltă. Nu, nu acum, deocamdată ține. Pfft, un “tapa” e doar un biet sărut. Chiar dacă e înăbușit în arome și oarecum satisfăcător, la final e doar o biată îmbucătură. Ne conectăm pe whatsapp, vorbim de câte-n lună și câte-n stele apoi pe amândoi ne mistuie o foame crâncenă de mai mult motiv pentru care (la final) ne prăbușim, inevitabil, în pase lungi de tristețe. Așa ne “hrănim” relația de la-nceputul lui Iunie; în “pinchitos pequenos de amor”. Mă răsucesc și arunc o privire înspre poarta principală de acces în clădire. Scaunul pocnește amenințător. E un cuplu care se clatină pe picioare întors de la vreo fiesta iar, judecând după cum se strâng în brațe, imediat cum intră-n casă promit să se iubească cu mult foc. Ridic privirile și dau roată cu ele curții interioare înspre care bate balconul meu. Muy bien, amalgamului de colorat de zbierete de copil, râsetelor baritonale de adulți, gargarei interminabile în cadență de “Orgi ale lui Stalin” și lătratului potăii de vis-avis de balconul meu în câteva secunde li se va alătura și un orgasm la vârsta a doua. E aproape ora două… joder, Espana, mi amor, n-am cunoscut o țară mai vie ca tine

15 August. Pe aici se serbează Asunción de Maria iar toate parcările sunt super ocupate. De sărbători sunt gratis, d-aia sunt pline ochi. Que me jode, acesta este motivul pentru care acum mă deplasez pe jos, mi-am parcat mașina la cuca măcăii iar, colac peste pupăză, mă chinuie și o migrenă “tripple A de puta madre”. Gâfâiam trăgând la deal cu boii mici de o ladă super-grea cu mostre de mâncare (guess what: tot tapas…) închise în casolete cugetând că, față de anul trecut, spectacolul străzii oferit de bagheta Covid-ului, ca și toate celelalte în 2020, e unul de tot căcatul; ceva mai trist nici c-am mai văzut. O babă cocoțată pe o scenă instalată în Plaza de Constitucion, îmbrăcată, complet nepotrivit, ca o dansatoare de flamenco la 20 ani, “trălălăia” (is this a word?) ca o orteză scăpată pe trepte un cântec trist unei audiențe dezinteresate mascată la bot și ruptă-n fălci de vin. Am plescăit a lehamite și am cotit-o după colț cu lada grea în mâini lăsându-i pe toți urmă. Bocancii mei descheiați la șireturi flencăne sacadat amintindu-mi că nuș ce pizda mă-sii de bagaj mi-am făcut de am reușit performanța să nu-mi iau cu mine nicio amărâtă de șosetă. Toate sunt la Malaga iar eu de aproape trei săptămâni umblu fără. Know what? Fuck it, I don’t care. Trag adânc în piept aerul plăcut de sfârșit de vară (dar și de ladă) încercând să-mi umplu golul simțit în suflet dar, degeaba, peste tot în jurul meu arde și-mi vine să-mi rup hainele de pe mine de furie. Mă abțin… Maria tocma’ ce s-a “asunsionat” (cum am auzit pe la vecinii mei români) iar eu mă plâng că sunt ținut descălțat de șosete și departe de Miriam. Puțină decență, idiota, și mi-am târât mai departe picioarele către casă. Am lăsat lada să se prăbușească pe un scaun în bucătărie, am dat peste cap două pahare de vin alb uitat prin frigider, i-am trimis un “tapa” pe whatsapp de gen “good night, my delicate flower” apoi am colapsat îmbrăcat, exact așa cum intrat pe ușă. Oricât m-aș mai păcăli, povestea cu granițele închise nu se va-ncheia atât de în curând pe cât sperasem și deja am început să râcâi fundul sacului altădată plin cu speranțe.

Tizul meu, Andres, uruguyan cu origini hispano-italiene (și soțul soră-mii) e un om extrem de bun, frumușel, muncitor, iubitor, sufletist, taciturn și blând… deși ai ezita asupra ultimei calități privindu-i umerii imenși și bicepșii cât pepenii galbeni. L-am plăcut de cum l-am cunoscut. Era seara, în cartierul la Latina unde lucrează de ani buni ca ospătar-șef, ne-am strâns mâinile iar palmele lui asprite și extrem de bătătorite mi-au șușotit instantaneu că viața n-a fost deloc blândă cu el și cu toate astea, omul meu, cum e un luptător din fire (la propriu căci e și boxeur), nu s-a dat bătut cu una cu două așa c-a luat-o la pumni fără să ezite. Astăzi, trei fetițe mai târziu, un divorț și două cununii, meciul lui e încă-n toi iar după cum par lucrurile, ce să-ți zic, mai are runde căcălău de punctat. Școlit (ca și tatăl lui) la școala militară, marinar în Marina Militară Uruguayană, e venit în Spania de la 21 ani iar de 16 ani, de când e pe aici, și fără prea multe vorbe, își cară neobosit pumni în meclă cu destinul la orele dintre cele mai aberante, ore la care alții ar fi aruncat demultișor prosopul. Se trezește la 3 sau la 4 dimineața și vine pe la 18… pleacă la 16 și mai revine pe la 3 dimineața… două-trei job-uri, nici el nu mai știe câte. Văzându-i laolaltă nici că-mi puteam imagina o pereche mai potrivită pentru sor’mea care, la rândul ei (și de cele mai multe ori în contratimp) are parte de un program cel puțin la fel de dobitoc. Se mai încrucișează ei din când în când, în “libere”, și atunci formează cel mai fericit cuplu din lume. Mi-au și mărturisit că cele mai frumoase momente avute împreună au fost lunile de arest la domiciliu prilejuite de pandemie; fără bani, fără de niciunele, amândoi au fost în al nouălea cer. Wow…

Nu au mare lucru dar au TOT în același timp, dacă mă-nțelegi, iar cu asta am încheiat.

Cum, din Maroc, veștile primite în ultimele zile erau din ce în ce mai alarmante anticipam (corect, cum aveam să aflu astăzi) că șurubul e pe cale să se strângă din nou, poate chiar mai rău decât înainte. Îmi devenise clar că deschiderea frontierelor pentru turiști anul ăsta era deja subiect de SF. Doar cei cu drept de ședere, cetățenii marocani și alte câteva mici excepții au dreptul să treacă frontiera așa că eu, cu statutul incert, cu hârtiile împrăștiate în toate zările și cu troacele după mine în ochii autorităților nu eram decât un turist cu viața-n pungi care vrea să intre c-așa l-a lovit pe dânsul damblaua. Cine naiba să mă lase în condițiile astea când nici măcar eu n-aș fi făcut-o? Sâmbătă seara mi s-a transmis din surse sigure că-n Septembrie îi vor închide pe toți în case “de nuevo” așa că, haidi pa, s-a bășit mireasa. Acu pune mâna și liniștește-o pe ea mai întâi apoi pe tine (dacă mai ai cum, sau energia s-o mai faci) și treci de zâmbește ca idiotul la fotograf în zi de nuntă în video conferințele de pe whatsapp. Sâmbătă seara a fost una absolut cumplită, cea mai cumplită pe lângă toate celelalte de până atunci. Indiferent cât m-am străduit n-am reușit nicicum să potolesc cascada de alean, de dor și de lacrimi venite de peste strâmtoare și pentru prima oară am simțit că pierd controlul situaței. Duminică, însă, Andres, taciturn, așa cum îl știam, a spart liniștea din bucătărie c-o întrebare oarecum surprinzătoare: îmi permiți să văd dacă pot face ceva pentru voi? Am de gând să-l sun pe tata căruia nu i-am cerut niciodată nicio favoare. Pesemne că se săturase, săracul, să mă vadă atât de abătut și n-a mai rezistat. Deși e în retragere, tata are foarte mulți prieteni peste tot…lalalalalala… nu-l mai ascultam căci tot ce-mi mai trecea prin cap era: claro, “Abuelo” a fost căpetenie de spioni… lalalalalala… îl sun chiar acum, încheie Andres apoi au urmat, poate, cele mai interesante două ore trăite vreodată.

Cum rezolvă cinci bărbați o problemă de iubire?

1- Agentul de legătură: -Dejame llamar a mi padre.

2- Strategul: Bună seara, D-le Colonel. Encantado de conocerte. De dincolo de aparat mi-a răspuns o voce autoritară, obișnuită să fie ascultată cu respect așa că am tăcut lăsându-i spațiul necesar pentru a se desfășura după cum poftea. –Escucha, care este situația în care ne aflăm? –Am primit o invitație de muncă în Maroc pe care urmează s-o prezint consulatului de aici. Nu sunt sigur că pe baza ei pot intra în țară. -Vale. Paso uno: te duci la consulat și întrebi dacă poți intra cu invitația. Află și-mi spui. Dacă nu poți intra trecem la Paso “dos”; pun mâna pe telefon și îmi sun prietenii. Consulul Marocului îmi este prieten… oh, really?… dacă nici cu el nu rezolvăm trecem la Paso “tres” dar, pe moment hai să ne oprim aici, vale? -Am înțeles, D-le Colonel, muchas gracias por todo -Por favor, Andres mi-a vorbit de voi con mucho calor. Am înțeles c-ai fost parașutist militar -Si, senor, am fost. -Ține-mă la curent,vale? -Da, Senior Colonel. -Buenas noches.

3 – agentul de voiaj: –Munir, mi amigo, que tal? (numele este fictiv, desigur) Mira, cumnatul meu… și Andres i-a povestit toată tărășenia… cum ajunge la ea? -Andres, por favor, se rezolvă. Varianta 1 – economy class: Care e înălțimea lui? Îl bag sub osia camionului. Cât? Joder, e prea înalt. Bun, Varianta tourist: între roșii și alte mărfuri sau… ar mai fi Business class: ia bilet spre Melilla și de acolo îl preia o călăuză care-l trece prin Rif, vale? încheie el pe speaker. Eu duceam paharul la gură ca lovit de dambla nevenindu-mi a crede urechilor. -Munir, ești cel mai bun. Când te invit la un pahar? -Quando quieres, hermanito! Andres închide și, îmbătat de succesul primelor intervenții (și nu numai), sună pe altcineva.

4 – special forces (pe bune, chiar luptator în forțele speciale): – El Cutare! (o culoare) Que tal? Todo Bien? Escucha… -Como, no. Îl iau în barcă nemarcată și-l las la… știe să înoate?… Aha… OK, la 50m de țărm, trebuie zodiac. Ar mai fi la limita apelor teritoriale iar de acolo îl preia o barcă de contact și-l lasă, VIP, direct pe uscat. Ar mai fi velierul ca opțiune; am niște amici… duceam paharul la gură absolut interzis fără să-mi mai aduc aminte dacă era gol sau nu. Cred că era plin pentru că deja soluționam problema bagajului pe care urma să-l iau cu mine în funcție de opțiunea la care m-aș fi oprit.

5. -îndrăgostitul: -Andres, ești genial! Nu m-aș fi gândit la niciuna dintre variantele de mai sus și-ți mulțumesc pentru mâna de ajutor întinsă nouă. Acum mă duc la culcare, vale, și-ți comunic ce am rezolvat la consulat apoi decidem împreună. Te quiero, hermano! Buenas noches.

M-am băgat în pat plin de emoții fericit că, one way or another, am s-o revăd foarte curând refuzând din capul locului să accept că absolut oricare dintre variantele ofertate se putea încheia c-un “fleoșc” de proporții epice. Unele dintre ele chiar și mai rău de atât. Ce mă surprinde azi e că niciuna dintre soluții nu m-a pus pe gânduri. Toate erau perfectly acceptable. Probabil că astfel gândim noi soluțiile, cine știe… În mintea mea tot ceea ce mă preocupa era că, foarte curând, sub osie de camion, între zarzavaturi, pe cămilă sau peste munți, aruncat în ocean sau transferat din barcă-n barcă sub clar de lună, parașutat sau cu submarinul, infiltrat sau poftit direct pe ușa din față, no matter what, soon enough urma să mă scot “în oraș” la o masă îmbelșugată. Miriam, my love, here I come. No more tapas, let the feast begin! și am adormit zâmbind ca un prunc proaspăt spălat și cu țâța-n gură.

-A’salamu’ Aaleikum, am venit la Dvs pentru o întrevedere cu Dlul Consul. -Poftiți, vă rog, etajul 3. -Shukran b’zzaf i-am răspuns. Am pășit în interiorul clădirii, m-am oprit în dreptul treptelor cu ochii ațintiți în sus: please, don’t make me invade you…

Madrid