Mi-am golit dulapurile și sertarele de haine pe care le-am împachetat cu grijă în cutii din carton etichetate cu scrupulozitate și stivuite în living. Mă rog, când zic “etichetate cu scrupulozitate” mă refer doar la primele 30 de cutii căci dup-aia, la ultimele 10 mi s-a luat de tot și am început să le bag de-a valma notând pe fiecare doar ce mi s-a părut mai important. N-am crezut că voi aduna atâtea căcaturi într-un singur an de când locuiesc în Blasco de Garay. Bine, în marea lor majoritate sunt vase, tacâmuri, oale, tehnică de bucătărie și literatură grea (la propriu; Larousse cu Bocuse luați laolaltă au minim 6kg) adică să tot fie vreo 12 cutii medii… Flip chart, mobilier ușor (adică ușor de demontat), calculator, imprimante, dvd, dvd-uri, mini televizorul meu de tot spanacul marca Engel (n-am auzit în viața mea de marca asta), pantofii, bocancii și, foarte important, hainele mele groase de iarna care-mi vor fi de folos de numa numa la Casablanca unde, se știe, când se așterne peste oraș Gerul Bobotezei, brrr!… pui doar un cub de gheață în paharul de cola, în loc de trei. Lămâia o păstrezi pentru că te ajută la gât. 

Cu toatele stivuite claie peste grămadă până-n tavan, și de la perete până-n mijlocul încăperii, mă strecor cu cafeaua în mână și simt că ma sufoc. Privesc în jurul meu întrebându-mă dacă-mi pare rău că plec de aici. Nu. Nu-mi pare rău căci de când locuiesc în Madrid, la nicio adresă nu m-am simțit cu adevărat acasă. În Spania am renăscut, e drept, însă Spania mi-a devenit casă iar Madridul mamă.  În “casa mamei”, o știm cu toții,  ți-e bine, crești, te faci mare, dar vine vremea să dai din aripi și să zbori mai departe, ca toate paserile, la cuibușorul tău, la casa ta. Unde e casa mea? Bună întrebare. După o derivă lungă și istovitoare în sfârșit mi-am aflat și eu răspunsul: Casa mea e în inima ei. Dar cum sunt tare norocos… tu-ți Covidu’ mă-tii… în prezent adresa mea se odihnește îndărătul unor frontiere superferecate pe termen nedefinit așa că stau cu arma la picior în așteptare. Dar nu mă plâng, m-ar bate Dzeu dacă aș face-o, măcar, față de acum aproape doi ani, în prezent am un loc pe care-l pot numi “acasă”. 

Țin minte că anul trecut, pe vremea asta, m-am mutat de trei ori într-o lună și, Doamne, ce coșmar am trăit; simt că mi se întoarce stomacul pe dos doar amintindu-mi efortul depus în primul weekend când am fost forțat să schimb două domicilii în mai puțin de 12 ore. Iar la capătul efortului amintit, privind în jurul meu am constatat că sunt în continuare un vagabond. Beleam privirile la pereții străini sforțându-mă să mi-i fac prieteni însă fără prea mare succes. Am devenit amici între timp, de acord, ceva ceva ne-a legat în ultimele 12 luni, dar n-am apucat vreodată, sincer, să devenim prieteni buni. Ne-a lipsit răgazul, poate. Între pereții ăștia am trăit o nuntă, cea a Sabinei lui Oreste, între pereții ăștia am trăit absolvirea cursului LCB, un Crăciun minunat alături de scumpa mea Hannah, vizita unor prieteni dragi, câteva beții crunte la capătul cărora am zăcut turcește cu mâna pe sticlă, mucii pe bărbie, ochii înșuvoiați de lacrimi asortate cu hohote de râs nebun alternate la secundă de plânsete și tot așa minute-n șir de mi-am închis vecinii în dormitoare cu cuțitele de jamon încleștate în pumni… btw, vorbesc de niște momente de mare finețe și într-atât de surrealiste încât, să fiu sincer, dacă mă priveam din ușă, m-aș fi băgat singur în cămașa de forță… unde eram? A, da, la bilanț…  și, cu voia Dvs, desigur, pe ultima sută de metri, ultimul mare event petrecut între pereții ăștia a fost: o aniversare. A subsemnatului. Yes, 46, Ole! fuck me very muchas gracias.

Bun, so what’s next?  Fuck, if I know. În clipa de față toate troacele mele se află depozitate în Malaga unde mă așteaptă să le dau un rost. Poate că le voi face pe plac, poate că nu. Cine poate prevedea ceva în vremurile astea atât de nehotărâte și atât de puse pe schimbare, lately mai instabile ca nisipurile mișcătoare? Eu îmi cunosc limitele și-mi admit neputința în privința asta. Până la capăt sunt un simplu chef de cuisine, nicidecum un Merlin, vrăjitorul. Nu pot decât să privesc în jur și să accept voința majorității; e a doua lecție primită la școala de navigație: “niciodată să nu te piși în vânt”. Care e prima dintre lecții? Prima e: “într-un naufragiu, diferența dintre un marinar care știe să înoate și unul care nu știe e că primul se chinuie ceva mai mult”. Acum, că tot am menționat-o, simt că și prima dintre lecții mi-ar putea fi de folos în prezent; adică să refuz să dau din brațe. Hai, curaj, băieți, masca sus pe muian și hai să ne ferim de gripe în August că-n Ianuarie ne vom trage pungile de plastic peste cap strânse la gât cu scotch. Yoo-huu!… “uat de fac” cum le zice spaniolul

Așa că, în încheiere, dragă Mama Madrid, țin să-ți mulțumesc din inimă că m-ai găzduit, că mi-ai oferit prieteni dragi pe care n-am să-i uit vreodată, că m-ai făcut vitraliu din cioburi, că m-ai îmbătat muci și că m-ai hrănit cu ce aveai tu mai bun până m-am întremat. Acum o știm amândoi c-a sosit vremea să plec mai departe. Unde? Home. Acasă, unde sunt dorit. În câteva zile te voi părăsi, dragă mamă, cu speranța că-i un simplu “hasta la vista” și nicidecum un “adios para siempre”. Glumeam, mă știi, doar, nu e niciun “adios, para siempre”, e imposibil căci știu că arzi de nerăbdare să-mi cunoști soarele care ți-a luminat vitaliul.

Madrid

1 August 2020