Citesc în bord și-mi arată că afară sunt 41 grade. Nici nu-i de mirare că transpir cu aerul dat la maxim și cu ferestrele crăpate. Madre mia, Andalucia arde, nu glumă! Termometrul mașinii părea chiar ușor conservator față de ce simțeam pe pielea mea închis în cockpitul ei mititel dar confortabil. Am lăsat Malaga în urma mea și înghit kilometri după kilometri cu viteză (mult peste cea legală) trăgând cu ochiul din când când la Waze gata să încetinesc de urgență dacă urmează vreun radar. Bun, în următorii km nu se anunță niciunul pe sensul meu de mers. E bine. Accelerez cu și mai multă sete. 180. 200. 220. Mi-e milă de mașină să-i dau mai mult de 220, draga de ea. Micuțul meu Porsche, companionul meu fidel. Îi mângâi volanul cu drag căci pentru mine nu e o mașină ci ditamai podul care leagă afectiv adultul de azi de țâncul de 6 ani care privea pentru prima oară la unul câzut în visare. Acum, asemeni unui câine care după o perioadă ajunge să-mprumute trăsăturile proprietarul lui, mașinuța asta a devenit reflexia mea; Nu, nu mă “flatulez” prea tare, nici prin cap nu-mi trece să mă compar c-un Porsche, însă, exact ca și mine, asta mică arată acceptabil de la distanță dar când te apropii de ea și o iei la bani mărunți constați că e trecută de prima tinerețe, că mai scapă câte un fâs rușinos înainte să adoarmă de-a binelea, că-i troznesc din când când genunchii când se ridică de pe scaun și că, în general, e plină ochi de mici semne de uzură. She’s not that bad, you know, but she isn’t exactly a spring chicken either… Săraca, n-are sens s-o hămălesc chiar degeaba. Uite o benzinărie.

Caut o bordură sub arborii aplecați de caniculă, așez atent cup-ul de cafe con leche pe una dintre ele, dau drumul din mână pachetului de Lucky iar bricheta scapă pe lângă pachet rostogolindu-se ceva mai încolo provocându-mi o stare de nemulțumire pentru că mă obligă să fac un gest suplimentar. Scot un mârâit aplecându-mă după ea apoi mă așez precaut sub umbra pomilor. Dinspre mașinuța mea răzbat tot felul de sunete. E ventilatorul de ulei. Uruie, se oprește, țâcăne și păcăne tulburându-mi gândurile. Arde-n jurul meu, abia de poți trage aerul pe nas fără să te doară. Mi-am dus mâna la el. Shit, am căpătat deja un reflex. Nu, n-ai nările lipite. Pe căldurile de aici orice mucozitate se transformă-n rocă în mai puțin de trei respirații, băga-mi-aș. Ceva din buzunarul de la spate îmi presează enervant buca stângă și mă scoate din minți așa că mă înclin pe dreapta și duc mâna către el. Sunt hârtii. E contractul semnat la Malaga cu câteva ore înainte. Mda, îmi aduc aminte, cum aș putea uita așa ceva. E vorba de depozitul de 5m2 închiriat pentru un an în care-mi voi înghesui căcaturile aduse cu mine din România sau cumpărate de pe aici în aproape doi ani de Spania. Închei capitolul meu madrilen, sunt decis. Trebuie să împachetez totul în cutii, musai pe căprării (dacă vreodată voi căuta ceva)… etichete…am nevoie de etichete neapărat…rahat… am și mobilă mică… trebuie demontată… Oh, God, I fuckin’ hate my life right now… trebuie să închiriez o dubă, încarcă-le, transportă-le până-n Malaga, dormi în benzinărie… întoarce-te la Madrid, predă cheile apartamentului, du motorul la reprezentanță la buy back… super afacere… apoi urcă-te în mașină și dă-i bătaie către sudul Spaniei. Unde? În cur pe dreapta până ce Marocul catadicsește să-și deschidă frontiera cu Spania. Bine, dar unde vei locui în tot acest răstimp? N-am nicio idee tot ce știu e că urmează s-o fac. Haine și pantofi, în marea lor majoritate, câteva electronice, zeci de kilograme de cârți de bucate și un mic arsenal de troace de bucătărie… le trec în revistă pe repede-înainte în timp ce-mi aprind un Lucky “blando”, trag un fum apoi sorb din cafea. Ce dracului reprezintă posesiunile astea? Nu sunt altceva decât un amestec patetic de mici dovezi arheologice provenite din două Ere, una oale și ulcele de mult iar cealaltă e cu-n picior în groapă. Mă întreb de ce naiba le-am tot cărat după mine pe oriunde m-a dus valul. De ce? Pentru a-mi de un pic de sens în viață, poate? Familiaritate? Structură? Ordine? Confort psihic? Am nevoie cu adevărat de ele? La ce-ți folosesc 7 ceasuri de marcă? Omega Seamaster e de la tata, primit pe patul de moarte. Am mai luat și eu unul doar ca să-l completez poetic pe el de dinainte vezi, Doamne, pentru copiii mei. Breintling, Tag Heuer, Tudor… Dacă le dau, le arunc pe mai nimic. Mă găndesc la ele și încerc să-mi explic de ce-mi complică viața acum. În contextul actual sună la fel de ridicol precum ideea de mobilier de sufragerie Louis XIV în cort la Vadu… Realitatea e că nu sunt altceva decât “un monton de mierdas“. O grămadă de căcaturi de care mă țin încătușat din propria-mi voință, nimeni nu mă silește s-o fac. Simt că mă sufoc și nu e de la căldură. Le-aș da foc la toate. Zâmbesc. Apoi m-aș urca în mașină și m-aș pierde-n lume până la capătul ei, m-aș dezbrăca de haine și aș intra în apă c-un bolovan strâns în brațe. Simt că mi se aprinde o scânteie în suflet însă imediat cum mi-am enunțat ideea am și simțit un șoc în piept. Mda, e Gardianul care-și face rondul târând-și pulanul de-a lungul gratiilor anunțăndu-și prezența. I’m keeping my eyes on you, laddy!

Tarifa. Trebuie să ajung acolo. Și de acolo trebuie să ajung la Cordoba, poate și-n Asturia. De ce nu Pais Basco? Catalunia… Trebuie, pfff, nu trebuie nimic. Vreau să ajung acolo. De ce? Pentru că because. Oriunde numai la Madrid, nu. E o scuză să fiu pe drumuri. Nu vreau să-mi serbez ziua de naștere singur cuc și-ngropat în apartamentul meu întunecat ascultându-mi vecinii de la patru cum zbiară borderline la gemenii lor, ăia răzgâiați și făcuți, parcă, cu degetul, nu vreau s-o aud pe aia de la doi cum geme-nfiptă-n chorizo de parc-o face pe pervazul meu, nu vreau să miros wok-ul puturos al chinezilor de la subsol, nu vreau să particip fără voia mea la hârjoana filosofică încleștată-n berile deschise non stop a cuplului gay de la doi, de vis-a-vis de chorizo… Curtea de lumină a imobilului meu e un portal deschis 24/24 în intimitățile toturor locatarilor. Noroc că laba mea ocazională nu scoate sunete. Nu vreau să particip la toate astea îngropat în tomba mea faraonică, plină-ochi de căcaturi de care, vezi Doamne, cică aș avea nevoie în Tărâmul de dincolo. Fuck all that! All that I really need and miss right now is a bit of affection… I miss you, ma cherie.

………………………………………..

De Moussa n-am niciun chef să vorbesc acum. Am s-o fac altădată…

………………………………………..

Întind brațul pe fereastra deschisă a mașinii care rage parcă pentru a-mi face pe plac, tai curbă după curbă și vântul înfierbântat ca de cuptor mi se opune cu furie. Privesc la dezordinea de peste tot în jurul meu, retrag brațul, apuc volanul cu mâna stângă, trag o țigară din pachet, lovesc pumnul încleștat de pulpa piciorului drept, bricheta din pumn se așază cuminte în poziția firească de aprindere, trag un fum, las bricheta să scape între picioarele mele, dau un bobârnac lui Rattatouille care pendulează agățat de oglinda retrovizoare și-mi arunc un ochi în ea. Ai ceva alb la colțul ochiului drept. Duc mâna, e sarea unei lacrimi uscate de caniculă. Waze îmi dă numai vești bune. Nu am niciun radar înaintea mea. Apuc ochelarii de soare de pe locul mortului, mi-i potrivesc pe nas fără să mă agit, înfig țigara între buze și strâng volanul cu ambele mâini. Urmează un viaduct uriaș și o serie de curbe largi. Hell, yeah! exclam în gura mare și zâmbesc ca un nebun lipind pedala de podea. Pentru o fracțiune de secundă s-a făcut liniște în jurul meu, timpul s-a oprit în loc. Îmi era familiar sentimentul și știam excat ce urma să se petreacă. Ba chiar mizam pe ce urma să se-ntâmple. Era cutia de viteze care a retrogradat o treaptă anunțând Armaggedon-ul… Miriam, ma cherie, I wish you were here with me to experience this...

Undeva în Andalucia