“Je pense très fort à toi. Je survole ces villes et pays, avec une centaine de passagers à bord, des millions et des milliers dans chacune des villes traversées avec le seul espoir de te retrouver, toi, mon André, mon chéri, ce besoin de te revoir, cette envie de me jeter dans tes bras, et ce désire de me réveiller à tes côtés … Tu me manques terriblement”

februarie, mesaj scris undeva deasupra cerului nord-african

………………………………………………………..

part. one

Nu poți conduce o mașină cu ochii ațintiți permanent în oglinda retrovizoare… a spart liniștea Miriam în timp ce rătăceam noaptea pe străzile plăcut de pustiite ale Casablancăi. Fă pace cu tine, mai întâi – a continuat ea în limba franceză cu vocea-i blândă și caldă – iartă-i pe toți cei care consideri că ți-au greșit, păstrează-n suflet numai părțile bune din trecut și întâmpină cu bucurie părțile bune care urmează să ți se-ntâmple în viitor. Tu vois, viața este prea scurtă ca s-o irosești urându-ți semenii. Ești un om bun, te știu de acum și te iubesc așa cum ești, știu că nu ești construit să urăști, pur și simplu o știu, nu mă-ntreba de unde, așa că iartă; Iartă-i pe toți, căci cei pe care crezi tu că-i urăști acum… în realitate, ei te-au adus în viața mea iar, cum mie tu mi-ai prilejuit numai bucurii, le sunt recunoscătoare pentru darul oferit. Nu uita că dacă zâmbești acum o faci tot mulțumită lor. Numai și pentru asta și ar trebui să începi să dai uitării răul. Cu țigara prinsă-n-tre buze am întors capul înspre ea, i-am admirat prelung chipul delicat zâbovind ceva mai mult asupra nasului ei mititel, fin și acvilin, berber, apoi, în timp ce ea vorbea pe mai departe, mi-am coborât privirea înspre buzelor ei frumos desenate care dezveleau din când în când un șirag de perle impecabile. Cât ești de frumoasă, draga mea. Avea dreptate, trebuia s-o recunosc. Pe de altă parte nu-mi rostise cine știe ce vreo mare noutate căci, sub o formă sau alta, mai primisem astfel de povețe, însă știi cum e cu sfaturile astea, dacă vin hodoronc-tronc, necerute, de aiurea și mai cu seamă din partea orișicui ele sunt doar gălăgie în urechile tale, pe alocuri chiar enervante. Ca să capete gravitas aveam nevoie să le aud rostite din gura cuiva cu însemnătate pentru mine și, probabil și cel mai important, îmi trebuiau livrate la momentul oportun și un moment mai potrivit nici că-mi puteam imagina. Noi doi, străzile pustiite de mașini, oceanul înfoiat, aerul cald și parfumat de pomii proaspăt înfloriți și o lună cât casa de mare care veghea deasupra noastră. Spre surprinderea mea mesajul ei tăiase în carne vie iar singura explicație pe care mi-o găsisem era doar aceea că el venise livrat din gura femeii care-mi încălzise pieptul cu viață. “O, tu, suflet frumos, Allah te-a înveșmântat într-unul dintre cele mai alese trupuri și pe deasupra (dinadins, pentru a-I putea transmite și mai limpede mesajul) ți-a mai dat și un chip căruia muritorii cu greu îi pot rezista. Ești oare aievea sau doar plăsmuirea de la capătul durerii în care m-am bălăcit, parcă, o veșnicie? Pesemne că îngerii există fizic printre noi și fiecăruia îi este dăruit la naștere unul (sau poate mai mulți) de către Dzeu. Adevărata provocare a omului e să și-i recunoască înainte să-și irosească timpul lăsat pe pământ”… L-am recunoscut pe al meu în ultimul ceas, la porțile deschise ale Iadului înainte de a face pasul definitiv dincolo de ele. Providență? Accident? Portal către un univers cuantic paralel? N-am habar. Fără rugăciuni cu mâinile împreunate la căpătuiul patului, fără penitențe, fără să țin vreun post negru, fără acatiste… Amețit de prea mult vin și cu cardul la-ndemână cumperi pe nepusă-masă un bilet de avion iar o mie de km depărtare de locul din care ai pornit călătoria destinul îți scoate în cale o ușă de cafenea îndărătul căreia te întâmpină însăși soarta stând picior peste picior la o cafeași c-o țigară aprinsă-n scrumieră. Asta mi-a fost rețeta: am întins mâna și am deschis o ușă iar dicolo de ea se ascundea îngerul menit să mă împace cu mine însumi. Mi-a dăruit un zâmbet și de îndată ce l-am primit am înțeles că mi-am început lungul proces al vindecării. Cine știe, poate c-a doua oară e cu noroc… Finding you, honey, I truly think I’ve fucked up every single drop of my goodluck gifted to me at my birth so from now onwards no more of this stuff for me... Merci, ma cherie i-am răspuns în gând apoi am aruncat o ultimă privire în oglinda retrovizoare la norul gros de fum lăsat în urma noastră cum îmi învăluia, parcă dinadins, trecutul. Clio ăsta e un hârb am continuat eu mutându-mi atenția asupra troncănitului suspect care venea de undeva dinspre suspensia greu încercată de asfaltul neîngrijit al șoselei…

……………………………………………………………….

S-au scurs deja trei luni de confinement iar situația în Maroc nu dă niciun semn că s-ar ameliora prea curând. Și ca să fie și mai mișto, de parcă n-ar fi fost chiar și așa îndeajuns, la nici o lună de restricții Cerul a intrat și rândul lui în joc și și-a adus cu el the big guns: Ramadanul. Pe lângă platoul de “social distancing” venit de la autorități iaca c-am mai adăugat și o mână de mirodenii celeste cum ar fi smoking ban, eating whenever ban, drinking ban, kissing ban etc… asta că tot ne simțeam beton. Deal with that… Fuck me, ce altceva mai urmează? Marțienii? În aceste împrejurări extraordinare, cu mațele greu încercate și-n apartamentul nostru de dimenisuni medii din cartierul La Villete din Casablanca, viața a înghesuit ca pe sardine într-o carceră cinci suflete, cinci conștiințe, cinci EU-ri puternice din care patru gata formate, intoxicate, tăbăcite deja, inoculate cu propriile idei despre viață și un mini Hitler de nici doi anișori care ne mână și ne adună de umblăm pe lângă el în pas de defilare. Pe nemestecatelea, închiși laolaltă, ca-ntr-un recipient așezat sub o imensă presă hidraulică, ceas de ceas interacționăm pe rând (cu mai mult sau mai puțin succces) mamă berberă-fiică berberă, fiica berberă-mamă berberă, eu-mamă soacră berberă, eu-fratele ei berber, fratele ei berber-eu, mamă soacră berberă-eu, eu-ea berberă, ea berberă-eu, eu-eu însumi, eu cu ei toți luați laolaltă și cu toții laolaltă aliniați la zidul execuției de către un Hitler cu pampers-ul umflat. Fără să ni se dea vreun răgaz, ceas de ceas construim pe repede-înainte noi și noi punți de comunicare în patru limbi și-n combinații de “n” luate câte “ț”, unele mai încrucișate și întortocheate ca altele doar pentru a putea supraviețui zilei cât de cât într-o armonie de o precaritate absolut imposibil de imaginat dinafara ei. Trei berberi ș-un sfert plus un româno-Dzeu știe mai ce s-au ferecat într-o casă în vreme de așa-zis război virusologic în vreme de Ramadan. Sună ca începutul unui banc, dar nu e. Niciunul nu și-a imaginat că va apuca să trăiască pe pielea lui o așa situație încurcată. Cu siguranță că nu m-am așteptat la asta cu două luni în urmă când, la ceas de seară și cu ochii împrăștiați între video conferința cu ea, internet și buletinele de știri, alegeam cursa Turkish pe ruta București-Istambul, Istambul-Casablanca. Complicat ca dracu. Era ca de vis… ca proiectat dintr-o praștie, m-am dat îndărăt înspre Levant ca ulterior să tai aproape tot cerul Africii până la Atlantic. Cine a zis că iubirea are vreo treabă cu judecata sănătoasă? Anyfuck, gluma cu pandemia s-a îngroșat serios și acum, trei luni mai târziu trebuie să ajung la Madrid pentru a-mi încheia socotelile spaniole. Cum? Cel puțin la fel de complicat. Și așa a și fost; dacă la dus am luat-o către est către porțile Orientului ca să mă răsucesc mai apoi înspre vest, către capătul vestic al Africii, ca să ajung în nord am luat-o pizdiș către răsărit, am desenat o roată imensă deasupra Europei în sensul invers acelor de ceasornic până-n Europa Centrală ca mai apoi s-o iau târâș-grăpiș înspre Peninsula Iberică pe ruta Casablanca-Viena-Frankfurt-Madrid. Cu alte cuvinte 40 de ore de tortură servită cu alune și apă plată la suprapreț c-un zbor special pentru repatriați. A fost într-un mare fel.

…………………………………………………………………………

“Cât costă perechea asta? Cât? 500 Dirhami?! Pe foamea asta, unchiule?! Jur că n-am mai auzit o aiureală mai mare! Pesemne că ți-ai pierdut mințile!. În capătul celălalt al suk-ului am văzut cu ochii mei una la fel la doar 350!”… Mințea. Știa că peste tot pe unde voise să-i cumpere erau minimum 600 Dirhami însă nu era dispus să cedeze nici în ruptul capului. După zece minute de negocieri dure, poate chiar mai dure decât cele purtate în același oraș de Churchill, Stalin și de Roosevelt cu aproape un secol în urmă, Moussa își trăgea pe cap gluga caftanului din țesătură aspră punând distanță grăbit și fără să privească în urma lui. Îl măcina gândul că negustorul se va răzgândi nemulțumit de socoteală și că în câteva clipe îi va auzi vocea chemându-l pe nume să vină îndărăt cu tocmeala. Lipa-lipa, lipa-lipa… pe chip i s-a întipărit un zâmbet iar bătăile din piept i s-au mai potolit abia când și-a zărit mopedul, cândva albastru dar acum peticit de jur-împrejur în bandă scotch argintie, lipit într-o rână de zidul brutăriei. În câteva minute era dus de acolo și nimeni nu-i va mai amenința bucuria pe care o trăia în acel moment. Nu-și amintea să se mai fi simțit cândva la fel de mândru de el. În sfârșit o făcuse. A muncit pe brânci până și-a materializat visul însă a meritat cu prisosință concluziona el în timp ce-și vâra mâna-n traistă după cumpărătura făcută. Cu două mișcări scurte din picioare (dar și impresionante, totodată, pentru precizia demonstrată) s-a lepădat scârbit de papucii chinezești împletiți în “x” “model-geamie” (se numesc așa căci, de regulă, se vând ca pâinea caldă pe lângă geamii) azvârlindu-i cât colo înspre tomberonul-container lăsat cu capacul deschis și care trona aliniat neglijent pe aleea și așa îngustă mutilat de numeroșii saci mari de gunoi care nu-și mai găseau loc sub nicio formă în burta-i altminteri generoasă. Bam-bum! a răsunat plasticul tomberonului iar două mâțe vârâte în gunoi au sărit ca arse din mormanul de pungi zbughind-o turbo mode pe aleile labirintice ale bazarului. “Babooch-ii” lui noi și albi, ornați bogat cu broderie manuală din fir auriu contrastau puternic cu zoaiele care-i făceau pe plac gravitației prelingându-se printre pietroaiele pavajului. Sclipeau în soare. “Ya haram, păcat de ei!” și-a zis cu părere de rău privindu-i rânduiți la picioarele lui. Rupere, avea să fie în mahala când ieși pe meidan în caftanul lui alb și cu minunățiile astea în picioare iar Leila se va simți, în sfârșit și ea cu adevărat specială la braț cu el în ocazionalele lor ieșiri pe croisette . Mă rog, vorba vine “la braț”, mai degrabă la distanță căci încă nu erau luați. O curta asiduu de luni bune și-i era limpede că nici ea nu-l găsea chiar de colea doar că promisiunile lui nu se prea asortau cu realitatea care-și scotea nasul de sub caftan cu obrăznicie contrazicându-l cu fiecare pas făcut. De rușine, aproape că-și modificase și mersul din pricina spurcăciunilor chinezești pe care și le-a cumpărat silit de haimanaua care i-a tirat vechii papuci cumparați de unchi-su din târg. Nici la geamie nu mai găsești bună-creștere zilele astea. Cine fură papucii drept credinciosului în zi sfântă de vineri? Dar gata cu toate astea, de acum înainte avea de partea lui un aliat extrem de puternic, poate cel mai puternic dintre toți care-i trecuseră vreodată prin minte: baboochii lui albi tradiționali, cu bot ascuțit și cu broderie aurie. “Manuală!” s-a răstit Moussa în gura mare și cu indexul ridicat în aer uitând că n-are interlocutor. Și-a sters tacticos tălpile de gambe și le-a vârât cu delicatețe în noua lui achiziție. Ah, ce sentiment minunat! Începând de azi baboochii strălucitori vor vorbi în numele lui încredințându-i pe toți, și asta pentru întotdeauna, că Allah, Preamăritul, are planuri serioase cu Moussa, căruia i-a hărăzit un viitor cel puțin la fel de strălucitor ca acela care se putea zări acum ițindu-se în soare pe sub tivul caftanului lui aspru. Vezi tu, Moussa avea o viziune mai aparte despre viață: un mariaj fericit, succesul în întreprinderile lui viitoare, sănătatea lui, toate construiau o imensă piramidă răsturnată și cu vârful sprijinit în acea frumoasă pereche de babooch. Acum se simțea cu adevărat împlinit. A răsucit cheia în contact, și-a pârâit mopedul ambalându-l exagerat sperând că lumea va băga de seamă gusturile lui impecabile într-ale fashionului și c-o ultimă căutătură disprețuitoare aruncată (la pachet c-un scuipat) înspre container a demarat în trombă. “Cacu-m-aș pe ei de spurcăciuni chinezești, să-i poarte cine-o vrea”

Cuvântul “SPORT” lăbărțat pe lateralul unuia dintre papucii strâmbați de uzură și, de curând, fără de stăpân începea să-și facă loc printre vălătucii albaștri și grei lăsați în urmă de Moussa. Între timp, una dintre mâțe, întoarsă la festinul întrerupt, și-a făcut curaj și s-a pornit să adulmece curiozitatea prospăt abandonată… “nope, how intriguing, no, it’s not a sardine… and yet…”

vis madrilen după un pahar de tinto…

……………………………………………………………..

madrid