Haya ala’salaat!… haideți la rugăciune… îndeamnă cântul frumos al muezinului care dintr-odată sparge liniștea sinistră a carantinei… Ssallu fi buyuticum… rugați-vă în casele voastre… Allahu Akbar!… se aude pe mai departe, apoi liniștea se coboară din nou peste oraș, grea ca ceața Atlanticului în zori de zi.

Ridic capul înspre cerul albastru întrerupt din loc în loc de pâlcuri de nori lăptoși și urmăresc golit de orice urmă de sentiment stolurile de pescăruși care se fâțâie de colo colo fără nicio țintă minunându-se, pesemne, de cât de limpede e aerul care mai alaltăieri era aproape irespirabil. Cântă-n voia lor fără să se sinchisească de nimic. De ce, pana mea s-or tot agita căci pescarii nu și-au mai scos bărcile-n larg de patru-cinci zile așa că, fâs, pește pe daiboj fix din părți iar prin piețele Casablancăi, altădată pline de mărfuri așezate cu vârf de tarabe improvizate din te miri ce, acum bate vântul dezvăluindu-ne ochilor numai șandramale șubrede. Singurele suflete de le mai vezi prin piețe la ora asta au apărut la știri, ca un simplu fapt divers: câteva mâțe buimace care rătăceau prin labirintul sukului întrebându-se ca proastele ce dracu e Covid 19 de au dat cu toții bir cu fugiții. Un pescăruș trece razant pe deasupra capului meu cântând cât îl ținea pliscul de tare. Nu știu dacă protestează că trebuie să-și vâneze singur micul dejun sau dacă se bucură, ca nebunii, că orașul îi aparține exclusiv de acum. I-am aruncat o căutătură înciudată că e liber să se ducă unde o vrea mușchii lui dar că n-o face, apoi m-am pierdut cu gândul printre norii lăptoși și răsfirați la pescărușii de acasă, de pe Dâmbovița, și imediat m-am întrebat ce-or face fetițele mele. Sper din toată inima că se descurcă și fără mine, că sunt bine. Măcar cu gândul să le fiu alături dacă fizic îmi este imposibil. Am aruncat o rugă înspre cer la tatăl meu, să le vegheze pentru mine să iasă tefere din povestea astea absolut halucinantă, apoi m-am aplecat înspre în față și mi-am aprins o țigară protejând flacăra cu palmele făcute căuș de briza oceanică care bate blând perpendicular pe țărm. Adică direct în zidul în spatele căruia mă adăpostisem. Am tras un fum adânc în piept și mi-am proptit ceafa de paravan. Ce bine e cu pieptul expus la soare. Ar trebui să-mi dau hanțele jos dar mi-e că urcă vreo vecină și mă trezesc c-un scandal de pomină de-mi pun tot blocul în cap. Mai bine mă abțin. Am auzit mecanismul liftului pornindu-se și, instinctiv, mi-am rotit privirile înspre grătarul ce ține pe post de fereastră corpului tehnic ce adăpostește casa scării. De el atârnă (încă) cârligele inventate de mine c-o zi în urmă pentru Miriam ca să-și susțină cartonul pe care i-a pictat ceva fetiței noastre. E o scenă din “Pepa Pig”, desenul animat favorit al Neliei fără de care, de cele mai multe ori, nu adoarme. Mă amuz auzindu-i cum se strigă pe nume, grohăind, desigur, (“Papa Pig, Mama Pig” etc) în timp ce la nici 30m de fereastra noastră cântă muezinul; E un moment de umor involuntar pe care-l savurez de fiecare dată.

Liftul se oprește, aud pași pe cele câteva trepte care conduc de la lift la ușa terasei și apare ea c-o tavă cu două pahare de ceai și un ibric generos. O așează pe dalele terasei, ridică cu atenție ibricul argintiu, toarnă ceaiul într-unul dintre pahare, de sus, în stil tipic marocan, apoi mi-l întinde surâzându-mi seducător. Tiens, mon amour. Apuc ceașca plin de recunoștință apoi sorb lung din licoarea dulce și fierbinte. Viața mi-a dat o lecție atât de usturătoare încât mi-am pierdut complet încrederea în semeni… Dar nu și-n ea. Culmea, când vine vorba de ea, nu știu de ce, las garda jos. De ce? Singura explicație pe care mi-am dat-o a fost că ori nu-mi mai pasă dacă peste ceva timp o să mi-o tragă dur la rândul ei… ori instinctul îmi dictează să stau liniștit în privința ei. Din două, una, cum mi-o fi norocul… Dacă mi-o fur și de data asta ar fi un mesaj limpede, pentru orice idiot, nu numai pentru mine, și anume că nu mai am deloc ce căuta în jocul ăsta. Îi admir chipul gingaș și zâmbesc. “Te privesc și câteodată rămân consternat de energia pe care o degaji în jurul tău. Chiar și acum, în aceste momente bizare, și puternic incomodați de realitatea carantinei, găsești în tine resursele să strălucești mai puternic ca Venus cea de acum două nopți pe când am împărțit țigara pe terasa blocului. Je t’aime, cherie, je suis fou de toi, mon amour“… asta i-aș fi spus dar am preferat să tac mâlc. La ce bun? Am timp căcălău să i-o spun până se ridică carantina care, cică, ar dura mai bine de o lună. Am ales, în schimb, să sorb în tihnă mai departe din păhărelul cu licoarea demențial de gustoasă și, cu ochiii închiși, m-am pus pe ascultat mai departe cântul pescărușilor. Oare de ce or cânta atât de tare?

Carantina asta mi-a aruncat în derizoriu toate planurile avute până la instituirea ei dar nu-ți povestesc nimic din ceea ce tu n-ai și pățit deja. Că tuturora ni s-au schimbat planurile odată cu pandemia, pfff, e old news. Cam ca toată lumea dealtfel, am pierdut multe, de la timp și oportunități până la banii care se scurg nemilos ca apa în continuare printre degetele mele, dar trebuie să recunosc că am și câștigat ceva în schimb. Ce? Forțat de circumstanțe am câștigat ceva mult mai prețios, zic eu: timp petrecut exclusiv în sânul unei familii. Am găsit adăpost în sânul unei familii cu totul și cu totul speciale, compusă dintr-o mamă hâtră și c-un simț al umorului cum rar mai întâlnești (chiar și-n Occident), un frate jazzist super inteligent și un excelent interlocutor, o fetiță vie ca mercurul și o femeie spirt, nene, partenera mea de viață, cultivată, tânără, cu mult simț al umorului, frumoasă, blândă și atentă cu toții, nu numai cu mine. Afectiv vorbind, pe zi ce trece relația mea cu ei se strânge din cale afară de mult. Adeseori mă gândesc cu groază cum era să mă fi carantinat c-o tipă imposibilă și-ntr-o familie de maneliști marocani; wow, cred că-n nici 24 de ore mă duceam la Carrefour să iau la lins toate cărucioarele din parcare ca să-mi grăbesc sfârșitul… Carantina ne-a oferit oportunitatea de a (re)descoperi, nu numai pe noi înșine cât și pe ceilalți din jurul nostru. Sună bizar, dar e înc-o dovadă că-n haos se găsește ordinea și viceversa. Pandemia a șters cu buretele tot ceea ce credeam că înseamnă cândva omul modern obligându-ne să revenim la matcă, la valorile de la care n-ar fi trebuit nicicând să abdicăm și, dintre toți, cine s-a găsit să ne-o tragă la cur… Natura are un simț al umorului super sinistru: noi, cele mai evoluate ființe de pe planetă primim o lecție usturătoare de la cea mai modestă formă vie din lanțul trofic și dacă nu ne băgăm lecția bine-n cap, o la la, garantat data viitoare vom așeza cu toții batistele pe țambal. Ceea ce am înțeles e că Lumea nu se va sfârși acum. Ceea ce se sfârșește este Lumea așa cum o cunoșteam cu toții cândva. Îmi place să cred că despre asta cântă pescărușii… și nu că sunt agitați de milioanele de păsări migratoare care au umplut cerul Casablancăi în drumul lor către Europa…

Casablanca