Privesc înspre muntele Atlas și remarc că este acoperit cu foarte puțină zăpadă. A nins doar pe crestele sale cele mai înalte, în rest e golaș, gălbui și fioros. Cămașa mea din in începe să mă ardă în bătaia soarelui amiezii așa că-mi iau laptopul în brațe, îmi strâng pachetul de țigări și limonada preparată de Miriam și mă îndrept cu pași hătărâți înspre umbra gazebo-ului metalic vopsit în albastru, acoperit pe jumătate cu bougaivillea. Iau din mers o înghițitură și simt cum îmi arde gâtul de la ghimbirul strecurat în limonadă. Cică ar trebui să mă apere de pandemie. Mă rog, rău n-are cum să-mi facă. “M-aș putea înscrie la un curs de artă. De acum propun și cursuri online” o aud cum râde înspre mine ea de undeva din peluza tunsă, dindărătul leandrilor înfloriți. “Da, de ce nu…” îi răspund fără să-mi dezlipesc privirile de pe ecranul laptopului. Hmm, la umbră mi-e ușor frig. Îmi făcea plăcere s-o aud râzând. Era o schimbare. În ultimele trei zile de la Rabat curgeau vești din ce în ce mai alarmante legate de eventualele contramăsuri pe care Marocul ar intenționa să le ia împotriva pandemiei, unele mai drastice ca celelalte, așa că amândoi eram din cale afară de tensionați deoarece, în mod evident, de acum ne confruntam c-o cursă contracronometru în care ne aflam prinși cu toții, pe deoparte noi doi și autoritățile, și virusul ăsta blestemat din care, spre disperarea noastră, doar cel din urmă câștiga vizibil teren. Vizitasem deja nouă locații însă ori nu era ceea ce căutam, ori era prea scump, ori ne izbeam ca de un zid când ni se cerea actul oficial al mariajului. De unde, Dzeu să-l prezentăm din moment ce porțile tribunalelor se ferecaseră încă de a doua zi de când am ajuns? În aceeași situație se găseau și birourile avocaților (unde apucaserăm să depunem o parte dintre hârtii) așa că, pana mea, în condițiile astea nu mai aveam la cine să apelăm și tot ce ne rămăsese de făcut era să sperăm că vom găsi înțelegere, pe cineva dispus să treacă cu vederea statutul temporar al relației noastre. Good luck with that mi-am rostit-o-n barbă la un moment dat. În adâncul sufletului meu știam că secolele de reflexe islamice n-aveau să piară cu una cu două, nici măcar în fața unei pandemii însă, cu toate astea, cu speranța celui care știe că nu mai are nimic de pierdut, ne-o datoram să-ncercăm marea cu degetul. Sună, fixează o întâlnire cu întermediarul (sau cu proprietarul) explică-i ceea ce vrei, vizionează, negociază apoi așteaptă cu sufletul la gură întrebarea-bombă: “actul de căsătorie?”. Noi căutam să achităm o chirie pe termen lung, economia trăsese frâna de mână, de peste tot veneau semnale de alarmă, turiștii fugiseră în bloc, nimeni nu mai producea nimic, cu toții se confruntau c-o inevitabilă criză financiară iar pe proprietari îi futea grija să afle musai dacă ne-o tragem halal sau nu. Absolut halucinant.

În ziua în care mi-am ridicat cele două documente necesare în vederea formalizării mariajului cu Miriam simțeam că Dzeu mi-a zâmbit din nou. Am părăsit biroul care-mi facilitase apostilările coborând ca un fulg câte două trepte odată, m-am oprit la BMW-ul parcat pe trotuar lângă Sala Dalles, am așezat casca pe oglinda retrovizoare, am așternut documentele pe șeaua motocicletei și le-am fotografiat ca să i le trimit pe Whatsapp. Zâmbea, toată, fericită. Era o zi de vineri chiar plăcută, însorită și uscată. Făcusem un pas important și de acum eram mai aproape de ceea ce amândoi ne-o doream cu tot sufletul. Tot ce-mi rămânea era să-mi împachetez lucrurile de la Madrid și să-mi fac vânt la ea cu mașina, motocicletă și troace peste Gibraltar. Era seara târziu când mi-a dat vestea prin apel video că Spania și-a închis granițele. Plângea speriată căci anticipa, corect dealtfel, că foarte repede și restul Europei avea să-i urmeze exemplul și că eu aveam să rămân blocat pe termen nedefinit în România. Mai ales, în România… Am înțeles-o imediat. Nimic din ce i-am spus n-a putut-o calma, săraca; cum s-o condamn? N-avea de unde să știe că Trecutul și-a ferecat definitiv porțile în urma mea, cu zăvoare imense, și că nimic nu mai putea amenința relația noastră cu mine înafara lui. Am sprijinit telefonul de pălăria hotei din bucătărie, am deschis laptopul și m-am pus pe căutat zboruri către Madrid. Toate cursele fuseseră oprite complet ori vândute așa că, de unde până la acel moment nu mă măcinase nicio grijă specială, de acum trăiam sentimentul că sunt scufundat sub apă fără butelie de aer. Înspre Spania mea dragă nu mă mai puteam întoarce prea curând, în România, probabil că-n câteva ore, urma să rămân izolat într-o singurătate asurzitoare așa că trebuia, cu orice preț, căutată o cale de a ajunge la ea înainte de a mi se tăia chiar toate legăturile. După căutări îndelungi am găsit o variantă complicată dar pe care am luat-o fără să mai stau pe gânduri. “Draga mea, ne revedem în 17 ore și jumătate. Vin prin Istanbul”… Am lăsat în urma mea relativa siguranță și confortul meleagurilor natale și m-am avântat în necunoscutul african cu trei tricouri, un costum, trei perechi de încălțări, niște șosete, câteva cămăși, doi blugi și cu speranța orbului că va nimeri gaura cheii din prima. Ca-ntotdeauna, pariam pe iubire. That’s me…

Silueta ei fină și mlădioasă se distingea de la o poștă în gloata prezentă la capătul cordonului lung de siguranță instalat înafara clădirii Terminalului 1 din Casablanca. Pur și simplu era imposibil de ratat. I-am și spus-o într-una din dăți: “cherie, te-am remarcat pentru că-mi era absolut imposibil să n-o fac. Acesta mi-a fost talentul dintotdeauna: să descopăr diamantele ascunse în văzul tuturor. E blestemul meu de când mă știu” Zâmbeam când am pășit pe ușa glisantă împingând cu picioarele bagajul greu ca plumbul. Trăiam un amestec de bucurie că ne-am regăsit cu bine cu nițică teamă. Teama omului cât-de-cât inteligent care intuiește că acesta este doar începutul. Tot ce puteam spera era ca împreună să facem față mai bine provocărilor. Isteria și confuzia creată de pandemie erau vizibile și aici. Ce urmează? Cine-i următorul? Simțeam în aer un vibe stingher, o jenă, o iritare dacă vrei din partea localnicilor doar pentru că veneam de pe alte meleaguri. Era pentru prima oară când am simțit ostilitate aici dar îi și înțeleg cumva căci pentru ei chipul meu caucazian era doar înc-o veste proastă, anunța sosirea printre ei a altui posibil negustor al morții. Am urcat bagajul în mașina închiriată, am trecut pe acasă pe la ea ca să-și ia rămas bun de la mamă și de la fetița noastră apoi am pornit în trombă spre Marrakesh după cum ne înțeleseserăm prin telefon din Istanbul.

O să vină să te vadă mi-a zis Khalil, managerul micuțului hotel rustic. Cine? întreb eu mirat. O echipă medicală și poliția. Vor să-i vadă pe toți cei cazați, în special turiștii străini pentru că pe 13 mi-a plecat o familie de francezi care, începând de azi, e vânată pe întreg teritoriul Marocului căci pe cursa lor au fost depistați pasageri infectați cu Covid 19. Shit! Am sunat la ambasadă, am înștiințat consulatul că exist pe teritoriul Marocului și că dacă, Doamne Ferește, sunt suspect de ceva și ridicat de către autorități, cineva să știe de mine ca să mă poată urmări apoi m-am așezat pe un scaun la terasa hotelului împăcat cu mine însumi și cu soarta. Unde era să mă fi ascuns? Cum să mă ascund? Zilele astea fața mea a devenit un sinonim cu Corona, așa cum s-a tot strigat pe străzi în timp ce umblam după materiale de bucătărie pentru ferma pe care intenționam s-o închiriem. Mi-am comandat o cafea, m-am așezat în soare și m-am pus cuminte pe așteptat. Au fost cele mai lungi 80 de minute din viața mea, doar atât îți pot spune despre trăirile avute până ce-a trecut furtuna peste noi. Frica născută din confuzie naște adevărați monștri-n mințile noastre… Panică, acesta este cuvântul care descrie cel mai bine atmosfera din jurul nostru. Marrakesh, altădată un oraș vesel și plin de viață, acum pare complet golit de suflete, turiștii s-au ascuns ca șopârlele de soare, urbea e pustiită de oameni, străzile sunt eliberate, barurile arhipline cândva acum sunt închise, restaurantele și hotelurile la fel, doar Carrefour-urile ce mai pulsează a viață însă și acolo dai numai peste teamă, măști și mâini înmănușate. Freak-show oriunde ai privi și nu mă pot opri să nu creionez în gând cele ce se vor petrece peste numai câteva zile mai încolo când alimentele achiziționate-n grabă se vor fi risipit iar oamenii vor simți cu adevărat impactul real al măsurilor extreme luate de către autorități. Fără nicio excepție panica este întotdeauna urmată de anarhie când la suprafață iese ca uleiul deasupra apei adevărată noastră natură, cea de animal. Next is survival mode.

Intuind ce avea să urmeze ne-am urcat în Clio-ul nostru închiriat și am pornit către un Carrefour mare căci trebuia să ne asigurăm că avem un minim din cele trebuincioase dacă urma să se instituie restricția de circulație. Am umplut mașina cu uscături apoi am realizat că nu aveam nicio sculă de bucătărie. Game’s on, baby. Am luat totate cele necesare un ei bucătării, de la lingurițe la pahare de vin. Aveam un chef’s knife și polonic…let’s rock’n roll baby. I’m ready. Cu mașina plină ochi ne-am întors la vila din livada cu măslini, de acum cât de cât liniștiți că putem trece peste ceea ce va urma. Ne rămăsese să așteptăm decizia proprietarei căsuței de la țară. În cazul în care nu e de acord să ne-o închirieze, și se instituie restricția de circulație, cât mi-ai cere pentru o lună de cazare la tine? îl întreb eu pe Kahlil. Cădem de acord asupra unei sume, bat palma cu el și încep să mă calmez cât de cât. Să n-ai încredere în el! E hashash… dacă-i lipsește doza de cocaină și știe că ești la mâna lui ai pus-o, te tapează până te lasă-n curul gol. Ai mare grijă cu el s-a pronunțat Miriam îngrijorată când i-am comunicat vestea. A doua zi, și exact în dimineața în care s-a anunțat oficial că la 18:00 intră în vigoare Legea Marțială, guess what, pe stomacul gol și fără niciun fu’te-n cur (întocmai cum mi se și prezisese încă de cu seară), Khalil mi-a cerut cash… Nici n-a încheiat bine ce avea de spus că Miriam a explodat ca o bombă și mi ți l-a luat la puli berbere de mi s-a ridicat părul pe cap instantaneu. Cu fiecare cuvânt scos de ea pe gură tot ce-mi mai trecea prin cap era cum naiba îndesăm noi acum bagajele și restul de provizii și de căcaturi menite să ne treacă peste o lună de carantină în amărâtul nostru de Clio în condițiile în care la venire, doar cu valizele noastre, închideam porbagajul nostru cu piciorul. Când am încheiat de împachetat și am setat navigatorul, Waze mi-a dat-o-n freză: 260 km to destination/reach of destination at 18:12.. în condiții de trafic zero, fără cozi, fără nicio altă piedică, fără legi marțiale, fără panici, nada… Legea intra în vigoare la 18:00. Fuck me! Biata mașină, săraca, nicicând n-a visat să zboare cu viteza cu care am mânat-o, și plină-ochi pe deasupra; warp 160 – direcția Casablanca. La 17:55, cu amendă radar primită, și cu biata mașină încărcată ca un autobuz afgan, intram pe poarta garajului imobilului în care ne așteptau mama ei, fratele și fetița noastră. Salaamu’ aaleikum, ya mama… Thé à la menthe?

Casablanca