“Ați rezervat și achitat în avans un Alfa Romeo, nu-i așa?”

“Da – a venit răspunsul meu – E un Stelvio”

“Semnați aici, aici și aici. Bienvenue au Casablanca” – zise el înmânându-mi cheile mașinii cu un zâmbet amical lăbărțat pe tot chipul.

………………………………………………………………………

Casablanca e un oraș unic în opinia mea. Nu e prietenos cu nimeni, și aici nu mă refer strict doar la turiști, ci până și cu proprii cetățeni și asta nu pentru că nu și-ar dori-o, ci pentru că secolul XXI l-a prins cu chiloții în vine iar acum este complet depășit de situație. Casablanca e c-un picior în apocalipsă. Oraș-port, capitală economică a Marocului și piesă strategică pe tabla de șah a comerțul African, astăzi pare mai degrabă Beirutul lui 91 în plin război civil decât o mare metropolă așa cum se pretinde. Primul lucru care te izbește e contrastul între sărăcie și opulență care se calcă complice pe bombeuri la fiecare colț de stradă. Fiecare știe de existența celuilalt dar nu se agresează reciproc, nu-și invadează teritoriile, ci-și vede de nestingherit de drumul său așa cum i s-a desenat de undeva de sus din ceruri. În Casablanca, Sărăcia și Opulența împletesc cea mai vie și mai armonioasă țesătură creată vreodată de vreo societate; mașini legate în sârmă fac umbră unor bolizi din gama exoticelor cu pricetag-uri de lungimea unui cod bară iar gălețile din plastic cu logo-ul lui Louis Vuitton pline de rahați sunt fluturate deșănțat pe sub nasul averilor de miliarde.

Deși (și ia-o ca pe o observație personală) are – probabil – cel mai mare număr de clădiri construite în stilul Art Deco din lume, poate mai multe ca Miami sau ca Paris, unele chiar monumentale (teatre, hoteluri, cinematografe) și care (dac-ar fi restaurate) ar ridica orașul sus de tot în lista destinațiilor-must, zeitgeist-u’, bată-l vina, nu prea face mare lucru ca să-i dea vreo mână de ajutor așa că orașul își contemplă cu seninătate sfârșitul scufundat în comă, legat la aparate, în timp ce edilii par că-i semnează DNR-ul (do not resuscitate) cu un cinism care m-a șocat. Șantiere sunt la tot pasul. Se construiește copios, haotic și fără milă, se demolează în draci niște bijuterii pentru care prin alte părți s-ar duce bătălii serioase în vederea conservării lor ca să facă loc unor imobile moderne, cel mai adesea, cu o arhitectură cel puțin îndoielnică. E adevărat că am văzut și excepții de-a dreptul remarcabile, cum ar fi clădirea noului teatru situată în apropierea Pieții Națiunilor Unite, însă sunt decât excepții, so to speak. E mai mult decât trist, e o crimă. Dar chiar și așa, orașul nu e complet lipsit de culoare. De murit moare, stai liniștit, dar moare vesel ca o babă pricopsită c-un vibrator drept cadou la aniversarea celor 98 de primăveri căci, fără dar și poate, “Casa” (așa cum e alintat de către localnici) este unul dintre cele mai colorate orașe din câte mi-au fost date să cunosc și nu fac deloc trimitere la populația lui care acoperă tot RGB-ul uman posibil, de la albinos la negru-absolut…

Mărturisesc că până la vizita în Maroc eu n-am mai întâlnit piele neagră care absoarbe lumina din jur, mă jur. Dacă omulețul ăla închidea ochii dispărea complet. Ziua, în amiaza mare.

Frate, spectacolul oferit de strădă este imposibil de descris în cuvinte așa te îndemn să-l cunoști cu ochii tăi. Un alt șoc este oferit de modul în care se conduce pe străzile lui… în realitate, peste tot în Maroc, ce s-o mai zgudui… nene, constatând pe pielea mea că majoritatea șoferilor nu cunoaște nici măcar principiile elementare ale mișcatului unui vehicul pe drumurile publice, un minimum minimorum de conduită menit să asigure cât-de-cât un grad de securitate pe străzile urbei, am tras concluzia că majoritatea dintre ei n-a auzit vreodată de ce-i aia o școală de șoferi. Tot ce-au fost ei învățați să facă e să vâre o cheie într-o gaură din bord și mașina va porni. Mai departe Allah se ocupă de restul. Ei stau agățați cu mâinile de volan. Mă refer la taximetriști, desigur. Restul cunoaște, pesemne, și mai puțin de atât. Așa pare că stă treaba dacă-ți trece prin cap să scoți mașina. Dacă a trecut anul și n-ai omorât pe nimeni înseamnă că ești un as la volan. Motorete, măgari, bicicliști, mașini, camioane, tractoare, pana mea, orice vrei tu… tricicluri cu bene etc… ies în calea ta de te și miri de unde într-o manieră nemaivăzută. Lasă zgâriatul sau tabla înfundată, pe astea le capeți, obligatoriu, și fără s-o scoți din garaj… Sunt singurul care era să-și facă mașina praf prin intersecții doar c-am oprit la culoarea roșie a semaforului sau c-am cedat trecerea pietonilor. Nici n-ai idee câtă muie mi-am putut lua de la ceilalți participanți, inclusiv de la pietonii speriați că i-am lăsat să traverseze și care nu pricepeau ce vrăjitorie o mai fi și asta. Frate, sunt praf. Speaking of which, Casablanca e plin de praf.

Mai prăfuit decât Bucureștiul dacă-ți vine să crezi, dar măcar are și-o scuză: Sahara e la doi pași. La propriu. Orice adiere de vânticel, câtuși de mic, din Est aduce cu sine vălătuci galbeni și denși de praf; iar dacă praful e adus după ce mai întâi a fluturat bine din Vest – mmmmua!!! – e și mai bine pentru că se lipește taman la fix pe sarea adusă de curenții de aer oceanic. Scenariul e complet. Acolo nu există Remat, tot ce e fier se topește de la sine. Acolo se folosește mașina până nu mai ai ce lega în sârme apoi se abandonează și după doi ani te prezinți c-o pungă de un leu, aduni cauciucul și plasticul lăsate în urmă apoi pleci în treaba ta. Un alt aspect e acela că este suficient să exiști ca cineva să apară lângă tine cu mâna întinsă. Dacă ești pieton mai ai ceva șanse să scapi netapat, dar dacă posezi un vehicul, haidi pa, pur și simplu ai belit-o.

Parcări… ioc. Uită. Orașul e sufocat de vehicule iar dacă ești băftos și găsești o gaură, ia-ti spada și scutul pentru că acolo te vei lupta ca la Termopile c-o mică armată beazmetică de profitori. Într-una dintre dăți când am parcat mașina am primit o amendă pe motiv că nu mi-am luat bon de la parcometru. Înțelesesem greșit că spațiul e gestionat de magazinul cu pricina. Anyfuck, drept urmare mi s-a blocat roata și a trebuit să-l aștept pe tip să mă elibereze. A apărut omul, i-am achitat amenda, iar când am dat să plec m-am trezit cu un altul răsărit ca din aer (îmbrăcat în vestă reflectorizantă – e plin de ei, habar n-ai dacă sunt ceea ce pretind că sunt sau doar gunoierul aflat în simplă trecere pe lângă tine) care mi-a bătut în geam reproșându-mi că nu l-am omenit și că este de-a dreptul insultător. Tu cine, pizda mă-tii, mai ești? – l-am luat eu furios… Cică el păstorește strada și că-i datorez, pe drept, tainul. Really? Să mori tu! Cum rămâne cu amenda primită? O păstorește și p-aia? Culmea era că s-a trezit secondat de un altul care pierduse startul la pistol și care terminase cursa pe locul doi. Au uitat de mine așa că i-am lăsat împulându-se-n salamaleekumuri așa cum se aflau, fix în mijlocul străzii. Băi nene, cerșetori mai agresivi ca în Maroc eu n-am mai cunoscut pe nicăieri. Nici măcar femeile nu scapă de creșetori, ceea ce e extrem de bizar într-o țară islamică cu reguli extrem de stricte de abordare a sexului frumos. Așteaptă-te să ți se ceară bani cu neobrăzare de la oricine și pentru orice motiv, no matter what; de la copii și până la polițiști, cu slujbe sau fără, îmbrăcați bine sau ca paparudele, cu toții sunt pregătiți 24/7 să-ți ceară ceva, orișicât, indiferent de circumstanțe, cu o nerușinare de-a dreptul halucinantă.

……………………………………………………………..

“Alege destinația” – mă îndeamnă monitorul navigatorului din mașina prospăt închiriată în timp ce mă familiarizam cu butoanele din bord. Mda… cum s-o scrie “Izmene Pișate colț cu Caviarului” în franceză? Casablanca, here I come.

Am urnit mașina, am ales modulul sport și i-am dat bice pe autostrada care leagă aeroportul de Ea, adevărata mea destinație. Miriam, cherie, în curând ne vom revedea. Trec de haosul din centru, mă pierd prin labirintul de străduțe și intru în cartierul ei care, dacă mă-ntrebi, aduce vag cu Băneasa de la noi. Aici trebuie să fiu atent pentru că este aerisit și toată lumea cunoaște pe toată lumea iar ca lucrurile să fie și mai “ușoare” pentru noi doi, casa ei e amplasată la nici 40 metri de o moschee mare și verde. Nu mă temeam pentru mine cât pentru ea. Mă temeam de judecata celorlați, de etichete, de stigmatul nemeritat al preacurviei, de reputații distruse, de oprobiul vecinilor înguști la minte, de astea mă temeam. Cine altcineva înafară de noi doi știe că dragostea noastră poartă pecetea lui Allah căci EL ne-a unit, și nimeni altul căci altfel cum mi-aș putea explica miracolul unei uniuni în circumstanțe atât de neobișnuite (ca povestea noastră) între un bărbat venit de la porțile Levantului și o codană născută taman in celălalt colț al lumii, pe malul oceanului Atlantic? Acolo, în mijlocul unui mic bastion islamist și-n fața unui imobil anost ferecat cu porți grele, un Alfa Romeo setat în “modulul sport” aștepta nerăbdător un cargo prețios cu motorul pornit gata să tâșnească. Într-un final se deschide ușa și apare ea. Sar din mașină, îi fur o atingere c-un deget și deschid portbagajul de unde extrag darurile aduse în semn de respect familiei ei, exact așa cum cere cutuma. Nu le puteam lăsa în mașină căci nu e prea indicat să tentezi soarta. Totuși, suntem în Casablanca… Săraca, a făcut ochii mari în cap când a zărit pungile, a protestat încurcată însă n-a zăbovit prea mult pentru că foarte curând din minaret urma să se pornească îndemnul la rugăciune iar strada avea să se umple de “gellabii” preacuvioase. Le-a apucat cu greu de torți și le-a cărat așa cum a putut în timp ce eu asistam neputincios la tot spectacolul ăsta ridicol. Aveam mâinile legate de cutume. A revenit în fugă, s-a aruncat pe scaunul din față apoi mi-a dictat în grabă: a gauche, cherie. Între casa ei și sărutul nostru s-a lăbărțat cel mai lung kilometru din istoria unităților de măsură căci combina deopotrivă spațiul și timpul x infinit. Acum era relativ safe să ne atingem. Unde mergeam? Nici nu-mi păsa, Allah ne călăuzea pe amândoi. Allah și ea, apparently, pentru că-n urmă cu niciun ceas un cuplu, doi artiști influenți și prieteni buni de-ai ei, ne-a invitat la un soiree restrans. Auziseră de mine și ardeau să mă cunoască. Ne-am privit lung știind ce presupune asta: era scânteia care foarte curând avea să se răspândească ca focu-n iarba uscată de vânt. Sosise timpul să ne punem cu adevărat centurile de siguranță…

Madrid