Am fost călăuzit pe lângă ocean pe care, la un rond, l-am lăsat în urma noastră ca să mă avânt eroic pe niște străduțe care adăposteau o grămadă de viluțe cochete cu garduri înalte dublate haotic de o vegetație sănătoasă. Hmmm, Alfa-ul ăsta nu-i chiar atât de rău pe cât credeam. Are spunk chiar și-n varianta diesel. Parcăm în fața casei artiștilor care ne invitaseră, scoatem sticlele de vin ascunse în spatele scaunului meu și sunăm la poartă. Amândoi aveam emoții dar ea-mi lăsa impresia că e ceva mai speriată decât mine. O înțelegeam: nu știa ce surprize aveam să-i rezerv odată expus în cercul ei intim. Pfff, please, am enorm de multe defecte dar lipsa de skill social… joder, uită de așa ceva. Mă mulez pe oricine și pe orice situație fără niciun efort; dacă mi se cere știu să mimez inteligența mai bine ca oricine. S-a deschis poarta și jur că i-am auzit inima oprindu-i-se-n piept. Am mângâiat-o pe spate ca s-o îmbărbătez și i-am șoptit: ne t’inquiète pas pour moi, mon amour.

Și i-am demonstrat că n-a avut motive. În mai puțin de 10 minute cleveteam cu prietenii ei de parcă ne știam de o viață-ntreagă. Ăsta sunt eu de când mă știu; tu dă-mi un punct de sprijin și de restul mă ocup eu. Am fumat, am băut, ne-am scufundat în filosofie, am râs, am și fumat și când fumezi toată lumea trecută prin asta știe că arta prinde viață și mai tare, că filosofia devine și mai profundă și că tot ce te-nconjoară, în general, devine mult mai dens, mai intens, mai pasional, mai viu… Am râs copios ca pe vremuri, am strâns în brațe până au trosnit oasele, tot ca pe vremuri, dintr-odată m-am simțit întors înapoi în timp și Doamne, cât de dor mi-a fost de toate astea. Am rătăcit în pustietate înfometat de viață prea multă vreme și când îmi amintesc că încetasem să mai cred că le voi mai trăi vreodată… Allah, mare ți-e puterea. E greu de explicat cum a decurs tot restul serii însă cert este că abia ne-am lăsat smulși de lângă cuplul în cauză care de acum insista să mai rămânem, să nu stricăm seara plecând. Cu regret i-am lăsat în urma noastră însă trebuia s-o facem căci se făcuse ora 4 dimineața iar eu trebuia să-mi predau aleasa cu onoarea nepătată. Eram deja panicat. Ce o să creadă ai ei? Priveam la Miriam și nu știam exact cărui motiv îi datorează euforia ei mult prea debordantă ca s-o mai pot gestiona cu ușurință: era prea mult prea vie, bombă atomică, nene…Nu,. că ea vrea să conducă… Așa-ți trebuie dacă ți-ai dorit puștoaică! Na, acu ține-o p-asta și joac-o dacă te mai țin brăcinarii. Motivul euforiei ei? Nu știu exact. Vinul în exces, fumatul, bucuria că fusesem adoptat cu ușurință de către cercul ei de prieteni sau poate că erau toate la un loc… știi ceva, nici nu-mi pasă, Miriam a mea era vulcan și-mi place de mor. În fața mașinii s-a încolăcit în jurul meu ca o șerpoaică și mi-a șoptit: je te desire … Mierda! Pe drum, turometrul din bord indica 4000rpm în timp ce al meu indica valori de motoGP.

Habibti, hai, acasă cu tine repede căci nu vreau să dorm în pușcărie.

……………………………………………………………………….

A doua zi am rătăcit prin oraș doar ca o scuză să ne putem ține de mână. Nici nu mai știu pe unde am bântuit însă la un moment dat, obosiți, am decis că este cazul să mai bem o cafea. Am găsit o terasă cu vedere la ocean, am luat loc sub privirile iscoditoare ale clienților deja aflați în local, deh, nu în fiecare zi le e dat să vadă un caucazian “marines” (cum sunt strigat adeseori pe stradă fără să mi-o explic exact de ce) și o prea frumoasă localnică. Apoi mi-a aruncat bomba: “azi mergem la Marrakesh” Nu, nu fusesem întrebat, ci doar informat. Știam exact ce înseamnă asta și riscul pe care-l implică decizia ei așa că m-am trezit privind la ea cu ochi mai degrabă curioși. Cine ești tu?

“Ești sigură?”

“Da. Acum știu cine ești” – mi-a trântit-o privind lung către valuri

“Dorința ta e datorie pentru mine, ya sitti” – i-am răspuns cu vocea stinsă întorcându-mi capul într-aceeași direcție. Simțind cum îmi strivește degetele prinse într-ale ei pe sub masa albă din fier înăuntrul meu clocoteam ca un vulcan.

N-am mai întrebat-o cum plănuiește să facem pe mai departe. Era pur și simplu nebunesc. Eram conștient că niciun hotel nu ne-ar accepta sub același acoperiș fără patalamaua cununiei însă cu toate astea, fâs, mi se rupea, am îmbrățișat ideea imediat. Urma să fim împreună pentru ore bune departe de orașul ei și de atât aveam nevoie, de un pic de intimitate. Zis și făcut, am revenit acasă la ea unde am lăsat-o, apoi m-am retras ceva mai încolo unde urma s-o aștept până ce ea își făcea bagajul. Am fost asigurat de zece ori că nu sorb o cafea până la capăt că ea va fi deja gata de drum. Aha, am dat din cap liniștit știind că am sufiente țigări la mine. Urma să aștept minim o oră. Deh, vulpoi bătrân. Ăsta ne era planul. Unde urma să ajungem, să dormim, să ne consumăm, pana mea, niciunul n-avea nici cea mai mică idee. În drumul nostru către casă ne-am oprit ca să cumpăr ceva de-ale gurii, așa că deja calculam în gând cam de câte ore ar fi nevoie ca parte din ele să se ducă sufletului în raiul produselor expirate. Poate brânza… fâs, merge.

–La auzul că plecăm, am decis impromptu să organizez un mic picnic undeva în deșert. Unde? Vedeam noi, așa că umplusem portbagajul cu două papornițe “de mega” cu diferite borcănele la vederea cărora, și spre bucuria mea, i s-au ridicat sprâncenele deși lucrează în domeniu.–

Parchez după colț lângă o cafenea și nu apuc să sorb prima gură din cafeaua prospăt adusă că mă și trezesc cu un bărbat lângă masă: bonjour, Andre – îmi rostește cu mâna întinsă către mine un tânăr tare plăcut la chip. Era fratele ei. Exact când mă așteptam mai puțin, m-am trezit pe nepusă masă cu binecuvântarea cea mai importantă, și anume, aceea dată de un bărbat din familie. Adevărul e că în acele clipe contemplam senin la două opțiuni: binecuvântarea sau un cuțit în inimă. În cultura islamică, în absența tatălui, fratelui îi revine această cinste, și anume aceea de a preda fiica familiei, iar eu tocmai ce primisem acceptul multsperat. M-am pierdut pentru o secundă apoi văzând că nu mă scurg pe nicăieri chipul mi s-a inundat de recunoștință. Ceea ce fusese mai greu a trecut ca o boare peste noi. Incredibil! Urma la rând mama ei dar de acum știam că devenise o simplă formalitate. E jazzman, al doilea trompetist ca valoare a Marocului și un fin iubitor de orice fel de muzică, în general. Privind la chipul lui am realizat că Miriam nu reprezenta deloc excepția, așa cum am fost tentat să cred la un moment dat. Aveam să constat că, deși nu se aseamănau prea mult, amândoi trădau din plin același rafinament, același grad de ușoară sofisticare pe care, după cum o știm cu toții, numai expunerea la frumos ți le insuflă. Era o descoperire proaspătă care-mi dădea un plus de satisfacție pe care cu greu mi-o mai puteam disimula așa că, zâmbindu-i călduros, l-am poftit la masa mea unde l-am omenit cu un ceai marocan. A ținut să-mi mulțumească în mod deosebit pentru “trompette de poche” adusă în dar de mine de la Madrid apoi am discutat câte-n lună și-n stele. A sorbit lung din ceai apoi s-a întors spre mine și mi-a rostit: bienvenue dans notre famille. Am mulțumit bălmăjind ceva amabilități ca să mă trezesc salvat de un ping atât de familiar nouă: “Sunt gata de plecare”. Era limpede, binecuvântarea fratelui ei dăduse verdictul final așa că plecarea plănuită putea avea loc. Allah de acum zâmbea la noi. Acum o știam sigur. Ne-am luat rămas bun îmbrățișându-ne călduros, m-am suit la volan, am pornit motorul și am dat roată străzii ca să mă plantez în fața ușii ei. Înăuntrul mașinii inima-mi bătea să-mi iasă din piept iar afară… șoc și groază… strada era plină de gellabii. Cât este ceasul? Privesc și înlemnesc. Era ora de salaatu’l Maghreb…

A ieșit pe poarta casei trăgând după ea o valijoară de cabină, a deschis portbagajul în timp ce eu așteptam complet paralizat cu mâinile albite strânse pe volan. Ieșind s-o ajut i-aș fi făcut mult mai mult rău așa că n-aveam de ales, așteptam spumegând în vehicul. Trecătorii ne studiau fără să-și ascundă mirarea sau dezgustul dar ea, mândră ca o regină, și-a văzut de treaba ei mai departe fără să le dea nici cea mai mică satisfacție. Numai eu puteam bănui ce-i în sufletul ei în acel moment. A îndesat un coșuleț cu farfurii frumos împăturite în șervete, a închis portbagajul electric, a deschis ușa, s-a aruncat pe scaun și mi-a spus scurt: tout droit, cherie. Am tâșnit și duși am fost. Fumegam. Am să te scot de aici, draga mea, meriți mult mai mult de atât.

Odată intrați pe autostradă mă jur ca cine vrei tu c-am asistat la unul dintre cele mai fascinante spectacole oferite mie vreodată pe viu de când mă știu: metamorfoza unei flori dintr-un boboc în cel mai ales și mai parfumat dintre trandafiri. Privind-o, zăream dincolo de tot ceea ce cunoscusem până atunci. O zăream pe ea, pe adevărata Miriam. Corpul îi se relaxase complet, picioarele și le ridicase pe bord fără să-i mai pese de nimic iar chipul ei zâmbitor trăda un amalgam complex de trări și de emoții greu de descris în vorbe. Nu-și mai găsea starea, cânta în gura mare, râdea, se bucura cu toată ființa ei, era avidă să se exprime și acum că i se oferise posibilitatea să fie ea, nu se putea hotărâ ce-și dorește mai întâi. Sorbeam din ochi un prizonier proaspăt eliberat, o femeie care, în sfârșit, putea respira și ea în voia ei după cum i-a fost lăsat să-și trăiască viața de către Creator și, Dzeule, la ce spectacol minunat puteam asista. Afecțiunea pe care i-am arătat-o i-a reaprins focul din vatra inimii ajutând-o astfel să se descătușeze de rigori, de arbitrar, de toate valorile impuse care-i schimonosiseră Eul până să mă cunoască. Și-a întors privirile către mine, a pornit “La Boheme” și am înțeles tot ce voia să-mi spună. L-a lăsat pe Aznavour să vorbească căci ea nu mai avea puterea s-o facă. I-am priceput imediat mesajul așa că i-am întors zâmbetul. Am scobit după pachet, mi-am aprins o țigară, am tras un fum iar ea a întins mâna și mi-a luat-o dintre buze ca s-o împărțim. Am deschis geamul mașinii, am golit plămânii apoi i-am rostit scurt: “moi aussie, cheri. Moi aussi” Adevărul e că nu știu care pe care a salvat mai întâi căci în egală măsură amândoi eram însetați după iubire. Merci, ma cherie!

Alfa Romeo rupea asfaltul și până la Marrakesh mai aveam de parcurs circa 200km…

Madrid