Ia spune-mi tu, pe tine cum te cheamă? – mă întrebă hâtru ofițerul de la “Hijra wa jawazaat” (emigrare și pașapoarte) în timp ce flutura pașaportul meu c-o mână lovindu-se cu el de cealaltă din când în când.

Pe mine? Moustafa Adlah – îi răspund ușor nedumerit.

Și cum îl cheamă pe domnul care te-a însoțit? – continuă netulburat ofițerul

Moustafa Adlah – îi fac eu pe plac intuind deja unde bate pentru că citisesm și răscitisem documentul oficial trimis din țară cu două luni în urmă pe canalele diplomatice. Căcat, am belit-o

Păi, și-n condițiile astea, zi-mi și mie care dintre voi doi a satisfăcut stagiul militar în România și care și l-a satisfăcut în Siria? Cum să-ți dau eu voie să pleci? Îmi pierd slujba și mai fac și arest pentru tine. Frati-tu te-a ars când s-a declarat unicul băiat, știi asta, nu?

Omul avea dreptate; un tâmpit de la MAPN a dovedit un exces de zel ieșit din comun când mi-a redactat documentul asigurându-se, dincolo de rațional, că nu scapă nicio informație clasificată în fața unei puteri străine, informații ca, par example… data mea de naștere și identitatea părinților mei. Era de Svejk, nu alta. Scrisoarea menționa, abrupt, următoarele: “cutărescu a satisfăcut stagiul militar”. Atât. Și când mă gândeam c-așteptasem mai bine de două luni pentru mizeria asta de document.

Fuck me, la câți veri aveam numai în oraș, după boul ăla de la MAPN mai serviseră patria încă cinci bărbați laolaltă cu mine, de-a valma… minimum cinci, pentru că-n gând îi socoteam doar pe cei pe care-i cunoscusem deja. Mă cutremuram că iar urma să mă rog de centralistă să-mi facă legătura cu România (asta dacă prindeam fir liber) ca mai apoi să dorm lângă telefon cu orele, uneori chiar și cu zilele, până ce catadicsea gagica să mă ajute. Și ce era mai rău în toată povestea era că “Chanel”, adică fiul fratelui lui taică-miu, tipul care mă și însoțise la pașapoarte și care era umbra mea de luni bune deja, urma să-mi țină companie non-stop. Eu și cu el, amândoi închiși în casă lângă telefon. Până și umbra mă mai părăsea când și când însă el, niciodată. Îl poreclisem “Chanel” pentru că veșnic mirosea a transpirație indiferent cât de mult se spăla, săracul. Avea o constituție de taur, fără niciun mișto, era ca o stâncă. Cu mersul drept, umerii lați, pieptul scos în față, ușor îndesat și cu cele mai groase gambe ever… nu-l puteai pune-n cur oricât te-ai fi străduit și nici n-ai fi încercat pentru că avea o privire albastră ca de oțel care trecea prin tine, însă dicolo de aparențe, omul era de o blândețe și de o amabilitate cum greu mai întâlnești. Se-nsurase de foarte devreme cu aleasa maică-sii, nicidecum a lui, normal; cine dracu’l putea însura dacă nu mă-sa? Nu-mi mai amintesc cum o chema pe mă-sa. Stai așa, că nici pe nevastă-sa… Mă rog, mama lui era o femeie scundă, ușor săracă cu duhul și c-o față de buldog. Cel puțin asta-mi inspira ori de câte ori o priveam: un buldog prietenos și ușor tălâmb.

Dintre cei trei frați, văr-miu Safi (căci așa-l strigau și pe el, ca și pe mine) aducea cel mai mult cu mă-sa, împărțeau aceeași fizionomie. Primul născut al unchiului Asa’ad, pe umerii lui apăsa o responsabilitate uriașă ca viitor cap de familie. Era, în mod clar, mult mai puțin relaxat ca frati-su. Mai avea și o soră, clona soră-mii și nu exagerez deloc. Sor’mea cea mică are, pe bune, o clonă în Alep. Când am dat ochii cu ea pentru prima oară am înțepenit, începusem să cred în teleportare, nene, era identică. Whatever, de Safi, bietul de el, depindeau cu toții și constatasem din primele clipe că săracu’ nu era pregătit pentru o astfel de mantie grea; mă rog, nici acum nu cred că lucrurile stau prea diferit, dacă mă-ntrebi. Istoric vorbind, s-a ales praful de tot ceea ce întreprinsese vreodată, nimic nu i-a mers așa că n-avusese parte de prea multe bucurii în viață. În schimb, îl admira teribil pe tata iar pentru mine nutrea o dragoste de frate pentru că, spre deosebire de alții, eu niciodată nu l-am judecat.

În preajma mea râdea, mânca, bea, glumea, respira în voie, nu mai era însurat, nu mai răspundea niciunei autorități pentru că, se știa, avea o misiune de dus la capăt: avea grijă de “ibn ‘aami” (fiul unchiului meu). Mucles, le închidea imediat pliscurile cu faza asta pentru că este o datorie sacră trecută negru pe alb în Cartea Sfântă și recunoscută pretutindeni ca atare în cultura arabă. Vine cineva în vizită la tine? Lași totul și te ocupi de el ca o gazdă bună ce ești. În lunile mele de “arest în oraș” nu cred să fi existat vreun cotlon prin urbe pe care să nu-l fi explorat împreună. L-am târât prin toate speluncile, l-am cărat după mine nonșalant prin toate tiribombele rău-famate din Alep, una mai spurcată ca alta, doar pentru simplu fapt că erau interzise drept-credincioșilor. E haram? Fuck you! Adoram maniera în care Safi se justifica ulterior în fața tuturor rubedeniilor și cunoscuților oripilați de veștile negre: e fiul unchiului meu, e străin și nu știe. Ai idee câte predici mi-am furat de la neamurile mele super religioase, alarmate dincolo de rațional de purtarea mea necuviincioasă în timp ce plescăiam fistic cu luna agățată-n pafum de yasmin aprinsă ca un bec deasupra mea? Săptămânal, de minim două ori, se găsea câte unul să-mi borască un discurs menit să mă aducă cât mai grabnic pe calea cea dreaptă la numai câteva ore după ce se auzea prin târg că am fost zăriți intrând în nuș’ce local diavolesc. Îi ascultam smerit, mai molfăiam un morcov în sos de lămâie, apoi le răspundeam cu “wa’llahi, ai dreptate ya hajj, niciodată n-am privit acest aspect din perspectiva ta. Mi-ai deschis ochii și mi-ai salvat sufletul. Îți mulțumesc” … ca nici două zile mai târziu, bunăoară, să mă găsesc în situația de a mă scoate dintr-un mierda imens cu urmașii unei codoașe renumite pe o rază de trei județe. Ea murise, săraca, însă nu și reputația ei pentru c-auzisem de ea până și eu, venit din România. LOL … Yusra Badauiye… Așa o chema. M-a mâncat pe mine-n cur s-o amintesc în gura mare în timp ce spărgeam bilele într-un bar ca să mă trezesc în secunda doi înconjurat de o mie de nepoți puși să-mi îndese tacurile-n inimă. Căcat, de un’ să știu eu că barul era al lor? Sau poate c-am știut… Cert e că m-am întors la ei cu un aer de heruvim și le-am zis că taică-miu și cu chica aia rău famată erau BFF de pe când erau d’o șchioapă și uite așa am devenit noi frați lâng-o sticlă de “Jacdaniilz” (că otrava aia era distilată în Liban, între două bubuieli de mortiere). Pula, p-aia cu BFF-ul am scos-o din burtă. De cunoscut s-au cunoscut ei doi, și încă bine de tot pe deasupra, și ceva-ceva-n poveste tot era de-o șchioapă, numa’ că numai ei doi și așternuturile știu și de que se trata. Eu doar pot specula. Mă rog, ideea e că mă plictiseam, ăsta era adevărul iar bonusul mult-visat după toată povestea a fost privirea șocată a lui văr-miu care se vedea pus să mă scoată de acolo teafăr. Nu știu ce-l speria mai tare: bătaia sau darea de socoteală în fața neamului de după. Isterie, nu alta. Mă căcam pe mine de râs.

Cu mine trăia și el, în sfârșit; o viață-ntreagă zăcuse scufundat până-n albul ochilor într-o baltă de neputință și cu mine, acum, chiar și-n situația unui viol cu tacul de biliard, descoperea o lume complet ascunsă lui. Nu mă temeam deloc, pentru că era super forțos, n-aveam nicio emoție și tocmai pentru că-mi lipseau emoțiile de aceea le și căutam pesemne… Văr’miu devenise dependent de mine și refuza să mai plece acasă la nevastă-sa, săraca. Cum să-l condamn? Acolo își măsura neputința, cu mine era slobod. Dă vina pe vremuri, dă vina pe societate, pe destin, pe orice vrei tu și ai dreptate, dă vina pe toate câte-n stele dacă vrei pentru că adevărul e că… uneori pur și simplu nu e să fie. Maktoub. Ce s-o mai zgudui, Safi adora compania mea, pentru că eram crazy fun. Și nu era singurul.

Îl corupsesem și pe Hassan, vecinul de sub mine care pe deasupra mai era și ceva neam mai îndepărtat. Ca și văr’miu, Hassan era un super băiat iar noi trei, împreună, făceam lucruri nemaifăcute vreodată prin mahalaua noastră fapt pentru care nu prea mai eram popular printre ai mei. Beam bere de la contrabandiști, le găteam fructe de mare haram (tot de la contrabandiști) ca mai apoi să le spun tot feluri de tâmpenii menite să-i mai anime puțin că tot se plictiseau cu mine. Țin minte una în mod special: Le-am cumpărat un crustaceu, pizda mamii mai știe ce dracu era că n-am mai văzut de atunci așa ceva, am dezghețat orătania și, cu aerul că știu ce fac, le-am gătit minunea așa cum m-a tăiat capul. Privind retrospectiv țin să spun că nu greșisem prea mult dacă-mi analizez pașii… ca să vezi, aveam chemarea în mine… mă rog, i-am lăsat să mănânce bine apoi i-am informat într-o doară că de la ele se poate muri în câteva ore. Nu au leac. Pa, mori și gata. Șiiii… că nu mă simt prea bine. Băi nene, în seara aia m-am tăvălit de râs mai mult ca niciodată. I-am admirat cu orele în timp ce-și așteptau moartea, strâmbați la chipuri și cu mâinile duse la burtă. I-am perpelit bine de tot câteva ore apoi m-am decis că vreau să dorm singur. Am scos asul din mânecă. Am orientat antena-satelit pe canalul Playboy și să vezi tu cum au dispărut în câteva secunde vii și nevătămați fără să-i mai doară nimic.. Sunt convins că-n acea seară nevasta lui Safi mi-a trimis un val de binecuvântări iar baia lui Hassan o roabă cu vârf de blesteme.

Madrid