Bum!… Ptui-ptiu-ptui… am salvat turma!… “Ya Safi! ‘Lak, ya ulaaad! Ya Saaaafi!” îl și aud pe tata cum strigă din toți rărunchii de la parterul casei noastre. După cum i-a răsunat glasul baritonal sigur stă proțăpit marțial în dreptul scării sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe sfera piciorului din lemn masiv al balustradei. Îl văd cu ochii minții pentru că asta îi era postura de fiecare dată. I-o învățasem deja căci doar, ce naiba, nu eram la prima noastră abatere. Adevărul e că de data asta bubuitura provocată de noi a cutremurat toată casa, și mare mi-ar fi și mirarea să nu se fi și desprins, naibii, tencuiala de pe tavan. Căcat, și presimțisem eu că urma să călcăm pe bec căci eram o grămadă implicați în poveste; noi, cei cinci frați, copiii unor invitați, trei veri, câțiva vecini, târla era mare… Clar, săritul de pe dulap fusese o idee proastă. Mă rog, acum asta e, în jocul de-a v-ați ascunselea regula e “there are no rules”. Avea dreptate să spumege, era groasă, până și noi am știut-o. Înghit în sec, cobor repezit și ostentativ treaptă după treaptă pentru a-mi mai spăla din vină… cumva… așa speram, cel puțin. Rutina mă învățase că următoarele secunde erau absolut cruciale pentru economia perdafului pe care urma să mi-l încasez de la el. Fuck me, de regulă, el oscila între “ya abni, avem musafiri și nu e frumos să faceți o astfel de gălăgie! Te rog, frumos, în numele lui Allah, nu mai săriți din pat” la “Ya Safi, mai ești copil mic? Cade lustra pe noi! Căcatul să se scoboare pe mine, fi-r-ar tac’tu codoș să fie (referindu-se la sine, desigur) pentru o astfel de bună creștere”, plus alte câteva reproșuri gradual crescendo strecurate între ele. Toate erau (un aspect cunoscut de toată strada) zbierate până i se umflau venele la tâmple, așa că scopul meu era să gestionez daunele cât mai înțelept cu putință. Dar să nu crezi că mă duceam la război chiar cu mâna-n cur, no señor, nu mă lăsam niciodată exclusiv pe mâna soartei căci asta m-ar fi făcut un amator. Pfff, jucam la nivel de Pro așa că de fiecare dată apelam la accelași truc care funcționa-ceas: întindeam brațul în jurul meu și, volens nolens, apucam pe cineva, nu pe oricine, ci cu țintă, pe cineva anume, pe care-l târam după mine la eșafod ca să-l folosesc pe post de scut uman. Cum rahat să mai fie dur când di-ndărătul meu se ițeau ochii mari ai lui Fatmeh, privirea aia de drac de sub claia veșnic ciufulită ai lui Zuhur sau mutra angelică cu păr bălai a lui Adrie? Surorile mele. Ele erau așii mei din mânecă. Odată confruntat cu dulceața mutrițelor surorilor mele tata se încurca iar eu exact pe asta mă și bazam, îi confiscam puternic din munițe. Știu, jucam murdar dar trebuia s-o fac pentru că nu-mi dădea de ales. Trebuia să fiu dur. Am coborât privirea în pământ, mi-am exprimat spășit regretele, i-am spus “tobe, ya baba”, de undeva din spate s-a auzit un ecou pițigăiat, el s-a pierdut, a zis ceva cu mult mai moale decât își propusese inițial (căci deh, ne strigase, nu?), a scos un zâmbet apoi a făcut stânga-împrejur către salon. Noi doi, îmbujorați și leoarcă de transpirație, am revenit grăbiți la etaj unde mi-am vărsat dracii de oftică la gașca care aștepta răsfirată pe canapele și pe fotolii cu mâinile duse la guri. Iar mi-am furat-o pentru echipă. Ce râdeți așa ca proștii? Băi, iar m-a certat pe mine! Nu mai săriți așa că s-aude ca dracu’ ! Trebuia să recunosc că eram puțin gelos: ideea cu ascunsul pe dulap fusese genială. Cum de nu mi-a trecut și mie prin cap? Dulapurile noastre făcute pe comandă aveau 2,7m înălțime.

……………………………………………………………….

Tare! Trebuie s-o încerc și eu mi-am zis închizând zgomotos cartea proaspăt încheiată. Așa mi-am zis și când am avut implementat pe stradă “polo-ul pe biciclete cu mături și mingii de tenis”, “ctitorirea unui castel din ciment direct pe pavajul din curte”, “construcția unei nave rebele din Star Wars dintr-o scară de zugrav” care l-a nefercit pe tata o vară întreagă, “fotbalul cu minge de tenis, fiecare pe câte o patină cu rotile – stângul sau dreptul, după cum ne era norocul” și multe alte astfel de idei crețe… Stăteam lungit pe burtă în patul meu, am azvârlit cartea pe pătură, m-am răsucit ca o sarma până am căzut pe covor apoi mi-am tras adidașii în picioare și m-am repezit pe scară-n jos. Trebuia să găsesc vreo bucată de țeavă pe undeva prin pivniță. Am trecut în viteză prin bucătărie, am ocolit oalele în clocot de pe aragaz, am cotit-o la stânga, am deschis ușa maro din lemn greu, am aprins lumina și am început să cobor cu atenție treptel înalte și înghesuite. M-am strecurat printre cazanele care duduiau mistuind păcura din rezervor, am tras de lădița cu scule a lui Nea Mihai, șoferul lui tata, și m-am pus pe scobit după o bucată mai scurtă de țeavă. Am găsit ce căutam, am luat o pânză de bomfaier, am scurtat-o după descrierea din carte apoi am luat barosul și i-am bătut capătul până l-am turtit de tot. Eram în al nouălea cer, nu alta. Cu țeava într-o mână și plin de funingine, urc treptele înapoi, refac traseul prin bucătărie dar de data asta mă opresc la dulapul cu chibrituri, confisc tot baxul și fuga cu toatele înapoi în dormitor. Era un efort făcut exclusiv în numele științei. Merita! Totally!

Ce faci acolo? – mă întreabă frati-miu intrând pe ușa dormitorului. Dacă nu-mi spui “te zic”.

Taci! E ceva important. Hai, spune-mă, ce să zic. – blufez eu

Maaaaaamaaaa!

Bine, bine… Fac un tun cu fosfor.

Și cum funcționează? se apropie de mine vădit stârnit de veste.

Simplu: belesc fosforul de pe bețele de chibrit, îl îndes în țeava asta pe care am confecționat-o în pivniță, pun o bucată de hârtie peste apoi introduc un proiectil. La urmă, aprind o lumânare la curul țevii și când se-ncălzește suficient fosforul se aprinde și proiectilul zboară din țeavă. -îi explic eu cu aroganța unui expert de talie mondială în balistică

TE AJUT! – și ne-am pus amândoi pe răzuit fosforul de pe bețe. Nici nu mai știu câte cutii am răzuit dar ce-mi amintesc sigur e că umplusem o țeavă de 20mm cu mai bine de două degete de fosfor. Îndes un cocoloș de hârtie peste praful verde folosindu-mă de un creion, scot din buzunar la piece de la resistence, un bartai pironul de bătut dulapii din lemn, pe care-l las să cadă în interiorul tunului meu artizanal, sprijin țeava de tocul înalt al ferestrei orientând-o științific către porumbeii aciuați pe sub streașina vecinului nostru, Dl Teodoreanu (neam cu Păstorel Teodoreanu), aprind o lumânare la curul turtit și ne punem pe așteptat cu sufletele la gură. Stăm noi ce stăm și nimic, nene… un mare fâs. Lumânarea ardea de nebună dar de bubit nu bubuise nimic. Reașez lumânarea și aștept. Nimic, zero.

Ești sigur că merge?

Scrie în carte, ești nebun?! Normal că merge. Așa a scăpat puștiul din captivitate; l-a doborât pe răpitor cu un tun asemănător.

Amândoi stăteam față-n față pe pervazul ferestrei cu experimentul așezat la distanță egală între noi. Ridicăm țeava de capătul de sus, pentru că cel turtit era aproape incandescent, și privim pe rând în interiorul ei de parc-am ști și ce dracu ar trebui să vedem în ea făcând asta. Privesc eu mai întâi. Nimic.

Ia, stai să mă uit și eu – îmi zice frati-miu

Na, uită-te și spune-mi dacă tu vezi ceva că eu n-am văzut nimic – îi zic eu frustrat. Se apleacă, se zgâiește-n țeavă cu atenție și când se îndreaptă la loc se aude un bubuit care ne-a luat auzul pe loc. Porumbeii au zburat înebuniți lăsând în urma lor pene și fulgi de să pui de o pernă, amândoi am căzut pe spate ca sacii de cartofi iar covorul fumega pe la franjuri în dreptul caloriferului de fontă.

WOW!!! -am sărit de cur în sus amândoi. CE TARE! Aoleu, arde covorul!. Am apucat țeava de capătul bun, m-am ars la degete când am aruncat-o pe fereastră apoi ne-am aplecat peste pervaz după pironul pe care-l credeam înfipt, măcar în streașina lui Teodoreanu dacă nu într-un porumbel. Pula porumbel mort, pula piron în strașină.

Poate a zburat peste casă – zice frati-miu.

Și eu cred asta -îi răspund entuziasmat de succesul reputat. Eu cobor în pivniță să caut o țeavă mai mare. În minte proiectam deja tunul 2.0 care va fi, și pe bună dreptate după rezultatul avut cu primul, o adevărată capodoperă. Cobor de pe calorifer și din reflex dau să-nchid fereastra. Bum…bum… nu se mai închidea indiferent cât de mult mă strofocam. Când ridic privirile, pironul meu era înfipt pe jumătate-n toc, bătut ca de un baros. M-am albit pe loc, l-am hâțânat până a început să cedeze, l-am extras apoi am închis fereastra de ca și cum n-ar fi fost vreun biggie.

Auzi, hai mai bine să ne dăm cu bicicletele-n parc.

Madrid