Proaspăt ieșit din duș, mi-am tras pe mine “gellaba” marocană cumpărată în Casablanca, mi-am pus de o cafea, m-am trântit pe canapea și mi-am aprins o țigară. Apăs “play” pe combină și încăperea se umple de armoniile unei melodii pe cât de bizară pe atât de frumoasă. “Wa naabudu’llah, wa Allah, karimu’llah, wa ya la’illahu’ I’llah”… versurile ei hipnotizante m-au smuls din lumea fizică în care mă aflam și m-au aruncat în timp… cât să fie? Să fie, oare, un veac în urmă? Nu-mi mai aduc aminte limpede. E ca o secvență cinematografică pentru că totul se petrece cu încetinitorul. Părul meu lung și blond strălucește în soare, mersul îmi este drept, cămașa mea jeans cu mânecile tăiate arde lipită de spinarea mea asudată iar eu fac un pas în umbra răcoroasă a unei școli Sufi din Alep. În ochi am imaginea picioarelor mele încălțate în sandale negre surprinsă în timp ce uneau pentru o clipă doi îndrăgostiți condamnați pentru eternitate să tânjească unul după celălalt fără ca iubirea lor, însă, să se poată consuma vreodată: materialul și spiritualul. Afară era “Materialul”, strada pietruită și tocită, încinsă de soare, pătată de sângele răzbunărilor, prăfuită, îmbâcsită de povești de dragoste furate apoi înecate în lacrimi, asurzită de strigătele comerciaților și cele de bucurie prilejuite de nașterea urmașilor, întristată de căinările grele ca plumbul izvorâte din piepturile celor lăsați în urmă, văcsuită în scuipați și miresme dulci de putreziciune în timp ce dincolo se găsea “Spiritul Divin”, acolo, în interior, domneau marmura albă și curată, covoare superbe petrecute unul peste celălalt desenând un mozaic greu de descris în vorbe, domneau răcoarea binecuvântată, pacea interioară, pioșenia, incantațiile și închinăciunile ritualice aduse sufletelor. Prin pasul făcut de mine îndrăgostiții și-au furat un sărut apoi s-au trezit smulși cu forța unul din brațele celuilalt. I-am văzut înlăcrimați unul după celălalt și m-am umplut de tristețe. Unul își striga dragostea. Celălalt îi răspundea dansând. Eu le-am fost martor fără voia mea…Era prima oară când am descoperit ce este cu adevărat un prag. Pe Allahu’l aazim, nu vreau să cunosc o astfel de dramă în veci … m-am juruit eu pe loc apoi m-am pierdut printre mărfurile împrăștiate-n soarele mahalalei.

Viața, așa cum se scurge ea, e plină de praguri, mai mari sau mai mici, pe care avem alegerea să le trecem (sau nu) spun unii. Așa să fie, oare? Beneficiem, noi, vreodată de luxul alegerii? Dacă da, atunci de ce unii dintre noi, cel mai adesea, se trezesc dincolo de praguri pe care nici prin gând nu și le-ar fi dorit trecute? Au fost cumva împinși de semeni sau de către Divinitate? Să fie de vină amândouă taberele codoșite într-o perfidă cârdășie? Aici, răspunsul nu ni-l poate da nimeni. Răspunsul se află întotdeauna dincolo de un prag. De fiecare dată, culmea sadismului, e altul decât cel pe care ai ales de bunăvoie (sau nu) să-l treci. Propria naștere e un prag, moartea e un altul. Răspunsul la întrebările puse imediat după trecere se găsește întotdeauna dincolo, oriunde ai trece. Nașterea copiilor tăi sunt alte praguri gigant. Căsătoria e un prag iar despărțirea e un altul. Abisal pentru una dintre părți. Adormim într-unul și ne trezim într-altul. Peste tot, oricunde te-ai roti dai de praguri între lumi. Separarea de partenera mea de viață a fost unul dintre cele mai dureroase praguri date vreodată mie să le petrec. Locul în care m-am deșteptat depășea propria înțelegere. Am ales eu trecerea? Era pasul meu, alegerea Divinității sau ea mi-a dat brânci? Priveam înfrigurat la anticamera în care încă mai răsuna ușa trântită cu putere undeva în spatele meu neștiind exact încotro s-o apuc. Instinctul a ales Spania ca destinație iar odată ce am pășit pe teritoriul ei mi-am desenat în gând un prag abstract. În mintea mea, zăvorâsem o ușă izolându-mă, nu numai de fostul prag cât și de restul continentului. Aici m-am decis că va fi refugiul meu, sanctuarul meu. Aici nimeni nu mai avea să-mi facă rău vreodată. Aici mi-am lins rănile, aici am încercat din răsputeri să mă repar, șezând în cur pe pragul proaspăt trecut și cu spatele lipit de ușa proapăt ferecată. Gândul mi-a zburat înapoi în timp, la Alepul tinereții mele. Pentru a nu știu câta oară, între doi iubiți se lăbărța nerușinat un ditai pragul. De data asta nu mai sunt bălai, părul îmi este scurt și mai rar, o barbă albită îmi acoperă fața, sunt ușor mai încovoiat, iar în piept port cicatricele unei bătălii crunte cu demonii mei. M-am ridicat, m-am șters la turul pantalonilor și cu pași confuzi am început să pun distanță între mine și camera lăsată-n în urmă. Acum, la aproape un an de când mă aflu aici, Madrid a avut propriile praguri, unele mai mici, altele mai mari însă cu toatele relevante pentru devenirea mea de acum.

Am rătăcit mult în labirintul de praguri întinse-n calea mea. Pe toate le-am trecut complet nepăsător, dar nu fără o oarecare curiozitate, recunosc. Constatasem deja că fiecare dintre ele îmi servise o lecție. Era absolut necesară? Poate. Au fost alegerile mele sau ale Divinității? De acum mi se redusese numărul suspecților la doi. Eram doar Eu sau EL. Care dintre noi e răspunzător de alegerile făcute până acum? Trebuia să întind o cursă ca să mă dumiresc de răspunsul corect. M-am decis să aflu adevărul. Eu am ales Tenerife. EL a ales Casablanca. Am trecut pragul Africii prefăcându-mă că nu suspectez nimic și m-am lăsat purtat în voie de șuvoaiele atât de colorate ale trecătorilor. Vânzoleala din jurul meu îmi dirija pașii, parcă cu un scop, într-o anumită direcție, iar eu tăceam și băgam la cap. EL mi-a ales hotelul. EL sau o groapă din asfalt pentru că butonam pe booking în timp ce făceam slalom prin traficul năucitor de haotic al Casablancăi. Prince du Paris se numea hotelul ales la întâmplare. Bun, acolo merg. De acolo m-am pierdut pe străzi. Fără nicio țintă. Era seară. Cerșetorii, văcsuitorii de pantofi, proprietarii de taverne agasanți, taximetriștii agresivi, căcații și jegurile multicolore întinse pe asfalt, cu toții mi-au împins pașii către hotelul Hyatt Regency Casablanca. Ca o simplă coincidență, Hyatt în limba arabă înseamnă viață. Hyatt a fost ultimul prag trecut de mine și aici, în sfârșit, mi-am găsit răspunsul. Am privit la picioarele mele încălțate în Palladium; unul se afla în curtea frumos pavată a grădinii iar celălalt în interiorul viitorului meu. Mi-am adus aminte de imaginea pasului făcut de mine înapoi în timp, la Alepul tinereții mele, doar că de data asta trăiam o mică diferență: ambii îndrăgostiți se găseau de partea corectă a aceluiași prag. Da, adevărat, de data asta nu mai sunt bălai, părul îmi este scurt și mai rar, o barbă albită îmi acoperă fața, sunt ușor mai încovoiat dar în piept cicatricele bătăliilor crunte cu demonii mei s-au topit în neant de ca și cum n-ar fi existat nicicând. Mare Ți-e puterea, preamărite Allah.

Madrid