Fumez în camera hotelului meu și, tocmai pentru că-i un lux atât de rar întâlnit zilele noastre, trag din țigară cu ostentație eliberând nori grei și albaștri de fum în jurul meu. Mă vezi, băi lume? Fumez în interior, în camera mea! Valul brusc de libertate care m-a cuprins este greu de descris. Zâmbesc. N-am mai făcut-o de mult. Cu țigara atârnată în colul gurii și cu mâinile adânc înfipte în buzunarele pantalonilor cargo, verde-militar, stau în dreptul ferestrei de unde sorb spectacolul străzii murdare așternută la picioarele celor patru etaje. Zornăi monedele din buzunarul drept. Oare câți dirhami trag acum de pantalonii mei în jos? Încerc să sparg gândurile murdare care-mi vâjâie prin cap cu întrebarea asta fără noimă, gânduri de care în alte vremuri m-aș fi indignat, cel mai probabil. Acum, însă, nu. Încerc să le întrerup pentru că mă nu-mi mai permit să mă las înc-odată amăgit de propria-mi imaginație. Ah, Miriam, fiică berberă cu sângele înfierbântat de dune, viața mi te-a scos în cale ca să-mi pui jar la inimă atunci când m-am așteptat cel mai puțin. Fute-m-aș, nu mi-ai dat nicio șansă să fug. Părul tău lung, bogat, mătăsos și negru, strâns în coc neglijent, privindu-l aseară mi-a dat fiori; șiragul de perle întrezărit printre buzele tale croite, parcă dinadins, să fie sărutate cu foc m-a ars în piept iar acum, în gând, tot ceea ce văd sunt pe mine, adânc înfipt în tine cuprinzându-ți trupul cu brațele ca un tigru înfometat care nu mai are de gând să-și scape prada. M-ai prins cu garda jos dar nu regret deloc. Ce dracu caut eu taman aici și de ce tocmai acum? Nu știu. Constat că nu-mi mai controlez deloc inițiativele. Idei, una mai nebună ca alta, mi se-nfiripă în creier sub forma unui gând aiurit apoi ceva se-ntâmplă și mă trezesc că le materializez, după cum reacționez, parcă fără știrea mea. E un nonsens. E cazul să mă alarmez? Sufăr de vreo formă rară de somnambulism sau mă aflu în căutare de ceva iar subconștientul a preluat inițiativa. Ori e mâna destinului care mă ghidează părintește pas cu pas? Îl las în voia lui să-și facă de cap pentru că, am învățat-o pe pielea mea, orice tentativă de mă i mai opune e de toată jena. Acum sunt în Maroc, de exemplu. De ce am venit până aici? Pentru un sos, nu? Așa mi-am justificat călătoria întreprinsă în timp ce priveam pe geamlâcul avionului la cele două continente despărțite, parcă, de un șarpe din nori care se scurgea prin strâmtoarea Gibraltar dinspre Mediterana înspre Atlantic. Am ales țara asta africană pentru a-i studia parte din gastronomia-i bogată, pentru asta am făcut tot efortul de a veni aici ca patru zile mai târziu să plec logodit cu o prințesă berberă de o frumusețe imposibil de descris în cuvinte. Să-mi bag picioarele dacă viața nu încetează să mă surprindă la fiecare sfântă cotitură…

Miriam, grația mea, te-am văzut! Nu! Mai bine zis “te-am recunoscut”. Unde mi te-ai ascuns atâta timp? Toată viața te-am căutat, ya nuur uyunii; te-am citit în basmele celor 1001 de Nopți pe care le-am devorat în nopțile mele lungi și albe, apoi m-am însurat cu tine (sau cel puțin asta am crezut aproape o viață) ca mai târziu să aflu c-ai fost doar o minunată și efemeră Fata Morgana pentru un suflet cu buzele crăpate după iubire. În cele din urmă lui Allah I s-o fi făcut milă de mine de mi-a călăuzit pașii abătuți înspre oaza inimii tale, aici, la poalele deltei Africii, în Maroc, în Casablanca, în orașul-port înspre care se scurg spre Europa fluvii întregi de civilizații și culturi negre. Cum de te-am găsit n-o să mi-o explic vreodată dar nici nu mă mai interesează. Of all the gin joints, in all the towns, in all the world, I had to walk right into yours. Haha, trebuia s-o folosesc, iartă-mă, e prea mare coincidența… Te-am regăsit, dragostea mea. Aici, în mijlocul bucatelor, și prin bucate, am dat de tine și te-am știut. Prin venele tale se scurg milenii de furtuni de nisip, prin ochii tăi licăresc veacuri de bolte înstelate, prin vocea ta grăiesc heruvimii trimiși să-mi aline suferința de peste an iar cu fiecare îmbrățișare de-a ta mi se mai cicatrizează câte un un pic pieptul sfâșâiat de răni. Cum să nu mă îndrăgostesc ca un nebun de tine? Pe Subhanu’ llah, mă jur, că nu te las să-mi scapi! De data asta promit să nu mai repet greșelile trecutului. Am să prețuiesc fiecare sfântă clipă petrecută-n preajma ta, am să sorb cu nesaț fiecare fărâmă de parfum cald din creștetul tău, am să mă-mbăt cu vocea ta caldă de fiecare dată când îmi susură numele așa cum numai tu știi să-l susuri: “André”… Oui mon bijou, oui ma perle africaine, oui ma rose, je suis ton André et tu es ma Miriam. Pour toujours. De acum aparții tuturor dimineților mele, ya sitti.

Casablanca