Ziua mea n-a debutat sub auspiciile cele mai bune și când afirm asta o fac privind lung la ultimul bilet de avion cumpărat menit să-l înlocuiască pe cel proaspăt aruncat la gunoi. Scot fumul pe nări, sting țigara și-mi spun “trebuie să mă tund”. Am reușit să pierd un avion cu o oră înaite ca el să se ridice de pe pistă. Cum mă-sa, nu-mi explic. Imediat ce-am revenit din Canare am uitat să-mi ajustez ora pe cea a Madridului și de aici s-a pornit bolovanul. Barajas, Terminalul 4. Mi-am consumat în trafic circa 35 de minute prețioase (din cele două ore, devenite deja tradiționale, recomandate cu atâta căldură de către companiile aeriene înainte de orice zbor) așa că din start mergeam pe sârmă. Am căzut, normal, doar ce credeai? De restul s-au ocupat sitemele avansate de management aeroportuar combinate atât de magistral cu spiritul iberic. În teorie, puteam salva zborul către Casablanca dacă la ghișeul Iberian Airlines cineva nu ar fi implementat un sistem “aleatoriu” absolut mirobolant de selecție a clienților. Ca să te bage cineva în seamă la ghișeul șugubăț trebuia, înainte de toate, să te duci la un aparat cu patru butoane, fiecăruia corespunzându-i un gen de serviciu căruia îi era atribuit un cod format dintr-o literă și un număr de ordine pe care aparatul (după ce-ți alegeai natura problemei) ți-l imprima pe un bon. Salvarea biletului meu de avion se sprijinea în codul G72. Privesc la monitor și văd că se procesa G89. Pizda mă-sii, asta e, nu durează mult, hai că sunt doar trei numere – îmi zic eu. Da de unde… P45, T78, T79, T80, P46, P47… G …pula. Aproape o oră mai târziu, și-n zgomotul motoarelor turate ale Iberian care se ridica în aer cu destinația Casablanca, eu priveam siderat la ghișeeul sufletului unde una sporovăia rețete cu funcționara de dincolo. Când am văzut-o pe coțofană că se mai și dezbracă (căci se-ncălzise de la atâta vorbă) mi s-au tăiat genunchii. Privesc la T81-ul ăla jegos care clipea a “să vă fut” după ce se îndepărtează un cur în pantaloni de stofă gri la care mă zgâisem ultimele 22 minute. Majoritatea stupefiată fâlfâia G-urile ținute în mâinile deja transpirate de furie… Sătul, intru în modulul “fuck you, I’m made in Romania, babies” și, într-un nor de proteste adresate funcționarelor de la ghișeu, m-am dus senin la aparat unde am apăsat furios pe toate butoanele. Ridic ochii la monitor ca-n seara de bingo cu cele patru bilete înșirate pe valiză ca la poker. Ce să vezi, clipește P48. Strig “LINIE!” și mă duc la ghișeu. Un marocan și-a rupt biletul furios și s-a pus pe pizdificat, doi englezi mai tineri mi-au admirat inițiativa și m-au copiat imediat, italienii din spatele meu se înecau în “che cazzo”… Bineînțeles că nu însoțeam niciun invalid, voiam doar să-mi schimb biletul proaspăt expirat cu un altul nou, dar cui îi păsa? Pe spaniolă a durut-o în banană că nu a văzut niciun scaun cu rotile, tot ce o interesa era că aveam codul corespunzător asupra mea așa că mi-a zâmbit și mi-a emis un bilet nou după ce m-a ars la cur c-o amendă modică. Mi-am predat bagajul, mi-am luat un cafe con leche și am ieșit pe poarta terminalului să-mi serbez mica victorie aprinzându-mi un Lucky Strike.

Aeroportul Casablanca sau Autogara Boteni, totuna. Imediat ce am pășit în terminal gândul mi-a zburat la Beirut și vorbesc de Beirutul lui 1997, vizitat de mine la 6 ani după ce s-au încheiat oficial ostilitățile. Război, nene. Mi s-au făcut sfârcurile suliță de emoție. Ajung la control pașapoarte, rostesc “ahlan wa sahlan”, ofițerul îmi răspunde la salut plăcut surprins apoi continuă “uf, vorbești arabă! … și…brzjknmuk…la noi?” … Am făcut ochii mari apoi mi-am readus aminte: berberă. Căcat, ei te înțeleg, tu fă-o pe câinele și dă din coadă inteligent, ce dracu’ să faci? Omului i se face milă de mine și văd că depune eforturi uriașe să evite slangul vorbindu-mi araba literară. Îi câștigasem deja simpatia așa că-mi face și o favoare, adică mă lasă să intru în țară și fără să-mi fi rezervat un hotel în prealabil, așa cum zice la lege. Trebuia să mă fi oprit în aeroport. Mierda, am scos-o frumos! Shukran ya baba! Mă duc la biroul Sixt, închiriez o mașină, oricare, nu-mi păsa, ies din clădirea aeroportului și întreb un militar: Bună seara, unde e parcarea Sixt? “Bună seara, – se zgâiește el lung la mine ca la un stegosaur roz – ia-o înainte apoi grjntkkjamarightkrrrmtak la dreapta”… I-am zâmbit apoi imaginează-ți registrul în care s-a derulat discuția cu omul-Sixt. Exact, în același: “Grkjnkak bara din față, khrmaktttgat bara din spate, khrakalk plin, du-te cu Dzeu” Rânjeam ca un copil care-și văzuse cadoul dorit sub bradul de Crăciun.

OMG, am rupt Fiatul Panda pe autostrada către Casablanca unde, nene, am câștigat respectul tuturor coparticipanților la trafic cu depășirile mele românești. În primii doi kilometri le-am luat pulsul apoi mi-am zis “aaaa, d-ăștia-mi sunteți? Păi, d-astea știu și eu numa că eu îs divorțat, băi puțiflicilor, și nu mai am nimic de pierdut. Ia luați de aci” … așa am ajuns eu în poll position.

Al Bait al Abiad, exact așa cum dealtfel mi-am și imaginat încă din aeroport, e imaginea Beirutului meu multiubit. Doar că înainte de încheierea războiului. Cel puțin așa arată imediat ce pătrunzi în el. Șantiere rutiere dubioase, trafic ca la balamuc, mopeduri triste împrăștiate haotic pe toate benzile și-n toate diagonalele, care trase de măgari, palmieri, gunoi stradal proaspăt neridicat de vreo trei-patru zile, cerșetori africani, berberi și alte câteva nuanțe întermediare cu mâini întinse prin intersecțiile încoiate admirabil în câte patru șiruri de autoturisme care se-mpulează copios în claxoane cu o mașină de poliție nimerită din greșeală pe sensul ei de mers… superb! I fuckin’ love it! Ajung la hotelul meu, Le Prince du Paris, unde parchez mașina pe o trecere de pietoni (așa mi-a indicat portarul hotelului) iau camera în primire, arunc în viteză geamantanul, bat din picior nerădbător în lift și țâșnesc pe stradă ca tigrul scăpat din cușcă: your ass is mine! Unde mănânc și eu mișto în seara asta? Brjksmshtakkhlebgmmmbrrrthasg stânga apoi whakhtagmshmmmgrrrkstak …se cheamă Sidi khrmsksh… Shukran, fratele meu, așa am să fac. Să-ți dea Allah sănătate! Am rătăcit unde m-au purtat ochii, ciugulesc tot felul de bunătățuri locale stradale apoi intru într-un local de lux.

Uf! Masa’al khair, frumoaso! Spune-mi, te rog, cum te cheamă? Miriam, mi-a răspuns ea întorcându-mi al doilea cel mai seducător zâmbet pe care l-am cunoscut vreodată…