Ya esta, señoras y señores. Asta a fost tot. După proba practică am părăsit clădirea școlii cu pași mari fără să-mi mai pese de comunicarea rezultatelor. Intenționam să mă azvârlu-n mașină și să fug unde văd cu ochii așa că la un moment dat urcam hulpav câte două trepte. Pizda mă-sii, mă sufocam în timp ce respiram binemersi. Am grăbit pasul până la marginea parcării unde m-am oprit brusc ca lovit de gard. Sfârșit, am făcut câțiva pași în iarba umedă unde, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, mi-am ridicat umerii și am încercat să eliberez un răcnet. N-a ieșit nimic. Încă o tentativă nereușită. A câta pe anul în curs? Cine naiba le mai numără? Fastasmez cu clăbuci la gură la clipa în care, în sfârșit, voi reuși și eu un răcnet din-tr-ăla serios…da’ știi cum? Unu d-ăla care-ți umple botul de gust metalic. Vreau să mă zgâiesc la bucăți din plămân scuipate pe bombeurile bocancilor… Todavía no, hijo, nu încă, mai am ceva de tras după cum îmi șoșotesc gândurile. Well, în cazul ăsta finger crossed, ce dracu să mai zic… Priveam într-un punct fix încercând din răsputeri să metabolizez ultimele mele ore petrecute la Cordon Bleu. Cele nouă luni blestemate se isprăviseră și acum trăiam un mare gol. Încă unul. Iarăși și din nou, al câtelea pe anul ăsta? Să vă fut! Indiferent cât de mult m-am strofocat, cele nouă luni s-au scurs la fel de nepăsătoare ca-ntotdeauna; ny muy rapido, ny muy lento. Căcănarul ăla de Timp n-a dat nicio ceapă degerată pe suferința mea căci, până la capăt, dintre toți nefericiții planetei, de ce m-ar fi ales taman pe mine, un biet muritor de mierda? Lunile s-au scurs în boala lor așa cum au știut ele mai bine s-o facă, indiferent cât de aprig m-am rugat în lungile nopți de singurătate prăbușit în mine însumi pe rând, într-unul dintre cele mai obscure și mai dubioase cotloane madrilene, în cartierul travestiților sau în Chamberi, districtul în care sălășuiesc acum. Pe Chronos l-a durut fix în banană. Nu era treaba lui, nu era vina lui; altuia, mai barosan, i-a cășunat pe mine, nu lui, astfel că și-a urmat instrucțiunile exact așa cum i-au fost ele dictate în timp ce hăpăia prima lingură din “Marea Ciorbă”, sta-i-ar în gât să-i stea. Când am venit aici am făcut-o sperând că Dzeu se va-ndura de mine și că-mi va salva familia deși am știut exact unde sfârșesc încă de când coboram bagajul din mașină în fața Terminalului Plecări. Ea mă adusese cu mașina. Am știut-o cu fiecare fibră din corp până la durerea fizică. Am deschis portbagajul, am tras de geamantan, am dat s-o sărut așa cum o făcusem atâția ani la rând zi de zi și-n brațele mele am strâns un corp rece ca gheața iar de sărutat, am sărutat două buze moarte. Acelea sunt ultimele mele clipe de “normalitate” dar pe care am ales să mi le-ngrop adânc în amintiri, în cufărul etichetat caligrafic cu “mierdas de prețuit”. Din acel moment, pentru mine totul a luat-o la vale iar pentru ea lucrurile s-au desfășurat exact așa cum își și plănuise. Ia-o și rostogolește-o p-asta-n jurul blocului dacă mai poți. The rest is fucking history.

What’s next? Next is what it is, ce dracu să fie, de un’ să știu io? De acum înainte îmi voi tălmăci durerea în bucate pentru guri străine și flămânde, asta am să fac. Cel puțin asta mi-am propus să fac, pentru asta m-am antrenat. Nu sunt dispus să pierd doi până la cinci ani din viață, așa cum am fost povățuit de către mai toți profesorii mei. Cică e nevoie de multă experiență. Really? Ce, ca să cresc copii am avut nevoie de așa ceva? Ca să pornesc firma cu care mi-am clădit reputația pe care mi-am clădit-o timp de 20 ani, așa cum a fost ea, bună sau rea, am avut nevoie de experiență în prealabil? Amândoi, și eu și ea, aveam fix ciungă-n păr. Eram doi copii cu un vis frumos. Ea cunoștea plantele iar eu aveam idei. Așa ne-am mișcat și cum necum am inspirat o grămadă de alți peisagiști din industrie, am reușit s-o influențăm. Împreună am fost buni. Ne-am avut doar unul pe celălalt. Acum lucrurile sunt nițel diferite; sunt singur și e al naibii de greu s-o iei de la capăt într-un business, oricare ar acela, mai ales în vremurile astea, și ca lucrurile să fie cu adevărat exciting, dear, e și mai greu e să feți unul viabil în condițiile în care ești făcut praf pe toate planurile. Mai puțin la gătit, sau cel puțin așa spune patalamaua prospăt obținută și în posesia căreia am să intru vineri în cadrul unei ceremonii somptuase. Aparent sunt bun. Mi-au confirmat-o chefi de la care am așteptări. Cât de bun? Urmează să aflu la Marea Tombolă a Noroacelor și după cum știți deja cu toții, fuck me, m-am cam căcat în ea de scăldătoare. Dar n-aș fi eu dacă n-aș avea tupeul să mă iau la trântă cu soarta așa că, buckle up, boy și aruncă-te-n bulboană cu rânjetul pe buze căci ce dracu’ mai ai de pierdut? Hostia puta!, gândește-te, băiete, la ceea ce ai de câștigat dacă-ți iese pasiența.

Madrid