“SERENDIPITÁTE s. f. : descoperire fortuită, întâmplătoare și fericită”. Mă rog, am încropit o traducere a expresiei după cum m-a tăiat capul pentru că cea oferită de dex online bate câmpii în opinia mea. Etimologia cuvântului își are rădăcinile în onomatopeea arabă. Cu cămilele puse pe cruise-control arabii mișcau bunurile pe Drumul Mătăsii și dacă tot aveau timp berechet la un moment dat unul dintre ei și-a pus în cap să fete niscaiva sloganuri publicitare. Avea neapărat nevoie de ceva țâță, mai catchy, out of the box: “marfa mea e made in… cum dracu’ s-o pronunța Ceilão? (Ceylon sub englezi și Sri Lanka după 1972)… Yes! Got it!… marfa mea nu e made in Hind, e made in Sarandib” Acum ce pana mea să zic, dac-așa sună Ceylon în urechilor lor… nu mă mai miră deloc din moment ce astăzi câinii latră guau-guau în spaniolă, blaf-blaf în afrikaans, hau-hau în arabă, cut-cut în farsi, hev-hev în turcă, kong-kong în balineză, wang-wang în chineză, bau-bau în bulgară și ham-ham în română. Galezii m-au spart în mod deosebit cu wff-wffu’ lor. Apăi cum altfel, la ei până și lătratul câinilor naște confuzii, nu numai denumirile localităților. Am lăsat-o așa cum a căzut. Serendipitate îi zice și eu i-am îmbrățișat înțelesul modern pentru că asta am considerat că m-a tot pocnit peste ochi în acest superb ultim an. Plin de Serendipități în existența mea. Numa’ descoperiri, una mai fericită ca alta… Din păcate, niciuna științifică sau materială, toate sunt mai degrabă spirituale sau filosofice. Cât de fericită (sau nu) e ultima dintre ele încă nu m-am dumirit dar e binevenită. Măcar atât. Azi, dezbat problema cocoțat ca un padișah în creștetul unei super migrene cauzată de o altă descoperire importantă făcută aseară: Nu mai amesteca vinul roșu cu cidru! Never! O altă combinație completamente fatală așternută cu roșu în carnețelul “for God sake, please, never repeat” alături de whiskey/tequila, vodka-martini/vin roșu, gin-tonic/lichior dulce sau cur-ochi frumoși/inimă… Legenda spune că “Serendipity” a fost menționat pentru prima oară în 1754, într-o scrisoare a unui nobil preocupat de chestii, cum altfel, dacă nu la fel de nobile ca și el (you name it, artă, istorie, scrieri etc) în care își exprima entuziasmul provocat de descoperirea unei picturi rare a cărei temă era un basm persan intitulat “Cei trei prinți din Serendip“; o poveste despre niște gagii, normal, trei la număr, care, fără s-o ceară dinadins, descopereau neîntrerupt numai lucruri cool. Englezu’ descoperise o pictură care ilustra descoperiri iar acest atribut dublu ranforsat, cel puțin în mintea lui, avea să transforme bietul Serendip (ceylon) în sinonimul descoperirilor accidentale. Hence, Serendipity.

Unde eram? Stai nițel, acordă-mi un moment căci m-am rătăcit. Mă aflu în apartamentul meu din Madrid aplecat peste laptopul de pe măsuța albă și rotundă din sufragerie. Arunc un ochi pe fereastra deschisă către curtea interioară prin care abia de răzbate o lumină difuză și ușor albastră întrebându-mă despre ce naiba vorbeam. Cum o fi azi pe afară? Mierda, e un mister, același ca-ntotdeauna. Niciodată nu știu sigur dacă-i soare sau dacă plouă până ce n-aud ușa imobilului trântindu-se în spatele meu. Cu mine-n stradă, normal. Camera mea e inundată de jazz modern. Armoniile lui îmi mângâie doar sufletul, nu și capul, însă. Mă ridic să-mi pun de cafea (le-am pierdut de mult numărul) și când revin la măsuță remarc sigla laptopului: “mărul mușcat”… îmi fuge burta instantaneu. E ridicol. Puta cidra… A, serendipity! vorbeam despre ea. Despre superdescoperirea mea, chipurile, fortuită.

Hombre, am descoperit c-am fost un prost. Asta e marea mea descoperire. O bănuiam de ceva timp, am mai și rostit-o în câteva rânduri, însă adevărul e că n-am înțeles-o niciodată așa cum trebuia. Trebuia să mi-o fi “cântat” în cheia potrivită ca s-o pot pricepe. Exact ca și-n cazul lui Ulisse al lui James Joyce, după cum am descoperit la ultima lecturare, “ai fost un prost” se cerea intonat într-un chip aparte și, aparent, musai învăluit în aburi de cidru turnat peste două pahare generoase de tinto de ribera ca să-și dezvelească înțelesul… a fost ca un soi de “eftah ya sâmsâm” (sesam deschide-te) pentru mintea mea lovită ca de mocănița de Asturia, locul de unde provenea cidrul ăla bășit. Joder, m-am scuturat de praf și în sfârșit am zâmbit și eu cu tot sufletul. Mi-am lămurit o bună parte din întrebări. Argumentația din spatele afirmație mele e pure-gold, e beton armat, a rezistat la toate “testele de stres” la care am supus-o peste noapte și, doamne, ce revelație idioată am putut avea. Nu-mi pot explica cum Dzeu am putut fi atât de orb, și încă atâta timp! Pana mea, răspunsul a tronat în tot acest răstimp fix sub nasul meu. Găsesc c-ar fi “de prisos și inutil” (ca să zic așa) să mă explic pe larg acum și aici, cel mai important aspect e acela că acum știu ce am de făcut. De acum înainte pot respira ceva mai bine. Serendipizda mă-sii. Finally, în a douăsprezecea bătaie a celui de-al doăusprezecelea ceas m-am lămurit și eu “de ce”. Exact ca și-n cazul vinului roșu amestecat cu cidru, n-o să mai repet aceeași greșeală vreodată. Mă aflu pe ultima turnantă a suferinței, în timpi buni, exact la țanc, cu doar trei zile înainte de sfârșitul unei aventuri de nouă luni madrilene la Le Cordon Bleu. De puta madre, începând cu vineri se închide coperta celui de-al doilea volum al trilogiei vieții mele și de acolo mai departe am să mâzgălesc primele pagini albe ale ultimului dintre ele. Și cel mai bun dintre toate, probabil. Râd de pe acum la ce mă așteaptă căci mă cunosc mult prea bine… ay, madre mia… que puta de cidra…

Madrid