Soy lo que soy și tare mă tem că nimic nu mă poate schimba vreodată. Din păcate. Crezi că n-am încercat? Oho, de atâtea ori încât le-am și pierdut numărul. Și indiferent de câte ori am s-o dau greș am să tot încerc, cu aceeași disperare cu care un pilot de avion aflat în plin zbor încearcă să-și repornească motoarele amuțite. Speranța n-a murit. Cine știe, poate reușesc să spar tiparul. Doamne, și cât de frustrant poate fi căci numai eu știu câte procese de conștiință mi-am făcut, și continui să-mi fac, după fiecare tentativă eșuată. Încă de pe la 12, poate 14 ani, țin bine minte că, ori de câte ori dădeam peste personajul nobilului degenerat, inadaptat, beat încă de la micul dejun, impecabil îmbrăcat, hâtru, blând, cu simțul umorului și care făcea deliciul comesenilor prin simpla lui prezență, zâmbeam înțelegător, îl acceptam, îl înțelegeam iar aspectul ăsta n-a scăpat neremarcat. M-a alarmat imediat ce am și conștientizat-o. Fuck me! M-am recunoscut fără să fi pus un strop de alcool în gură, fără să fi fost de origini nobile și fără o garderobă impecabilă … dintre toate tiparele de eroi de ce a trebuit să fiu tocmai el? Mierda, lo siento…

Soy lo que soy. Vezi tu, problema acestui tipar este următoarea: deși cel mai adesea este educat, simpatic, multitalentat, inteligent, cultivat (dacă nu extrem de), manierat, generos, înțelegător, seducător, înțelept, excelent conversaționist, amant dedicat, fin connaisseur al tot ce reprezintă calitate, foarte indulgent (uneori mult prea indulgent, și nu numai cu el însuși) , bon vivant, loial, prieten ideal, ușor degenerat, cu apucături autodistructive, amfitrion impecabil, câteodată naiv (fără să fie prost) dar cu o privire amplă, limpede și suprinzător de profundă legată de lumea ce-l înconjoară, o la-la, oprește-mă!, el poartă pe umeri o povara unui blestem imens de greu și aproape imposibil de scuturat: e un inadaptat. Toți o văd în el. Căcat, ce s-o mai zgudui, până și el se consideră unul. Cum e cu putință să fi înzestrat cu atâtea bogății și să nu-ți găsești locul deloc între semenii tăi? Răspunsul este simplu: pentru că e incapabil să urască. Pe nimeni și nimic. Ca să câștige el… altcineva trebuie să piardă. Îi lipsește singurul ingredient care, întronat peste toate, ar creea din el un prădător perfect sau ceea ce psihanaliștii ar descrie astăzi fără măcar să clipească: un psihopat. Ambiția se naște din ură. Am descoperit adevărul ăsta încă de timpuriu și m-am îngrozit. Ca să reușești în viață (de unul singur) îți necesită o doză serioasă de ură în tine pentru că acest atribut este crucial în aportul unei victorii în orice bătălie ai purta. Ca să-l învingi pe adversar, oricare ar fi acela, că-i om sau scop, trebuie să-i urăști toți Dzeii, să-ți propui să-l pulverizezi din calea ta, să-l vrei demantelat, distrus până la ultima moleculă, făcut arșice, exact ca și-n cazul Cartaginei distrusă de romani până la fundația ei, arat și presărat cu sare deasupra. Ura te animă, adeseori mai mult ca dragostea. Îți urăști condiția socială, urâști colegul de la job și-i urmărești postul, starea în care se găsesc finanțele proprii, vecinul de scară, cartierul, conducerea țării, numește-ți ura, și vrei răzbunare. Cu gândul răzbunării te trezești de dimineață și cu el te bagi în pat noaptea iar liniștea ți-o vei găsi doar când răzbunarea ta va fi dusă la bun sfârșit. Până la următorul motiv de ură, desigur. Obiectivul se cere urmărit, ajuns din urmă și distrus. Din păcate, bărbatul născut sub steaua asta e incapabil de așa ceva. E prea empatic pentru a cunoaște vreodată sentimentul urii și pe cale de consecință cosideră că nu are absolut nicio bătălie de purtat. Nu în numele său, oricum. Nu cunosc să existe vreo ironie mai mare. Să fii bogat și sărac în același timp. Am spus “bărbatul” pentru că femeia -cel puțin în teorie- ar mai avea un as în mânecă. Mai cu seamă femeia atrăgătoare fizic. Sună sexist dar nu este așa, te asigur. E pura realitate, cel puțin așa cum am descoperit-o eu în 45 ani de viață. 

Soy lo que soy. Succesul meu (totodată și pierzania mea) a venit exclusiv dinafară: partenerul meu de viață. În mâinile unui partener suficient de inteligent încât să-nțeleagă exact cu ce animal se confruntă, inadaptatul se va transforma în cea mai redutabilă armă născocită vreodată de mama natură. Partenerul său îi dăruiește un scop iar acela este dragostea, niciodată ura, ceea ce, și realitatea mi-a și confirmat-o deja, este o vulnerabilitate uriașă. Cu un astfel de partener îți sporești înmiit șansele unei reușite în viață pentru că el va lupta exclusiv pentru tine. Un inadaptat ca acela descris mai sus nu va înțelege niciodată pe deplin de ce o face, tot ce știe e că te face pe tine fericit și asta-i este îndeajuns să-și pună la bătaie în numele tău toată creativitatea și toate talentele de care dispune. Dragostea este un sentiment insuflat, inspirat din exterior pe când ura… ura este este un atribut interior, cu ea te naști. Ura te face independent, prin ea te poți autoguverna în timp ce dragostea înseamnă dependență. Am fost funcțional doar pentru c-am iubit crezând că sunt iubit la loc. Numai așa mi-am putut exploata calitățile, numai așa mi le-am putut cumva valida. Iubirea m-a ambiționat și tare mă tem că absența ei de acum mă va scufunda într-o completă nepăsare. M-am trezit o viață de om în numele iubirii și devotamentului, am muncit până la epuizarea fizică (la propriu) doar pentru că aveam un scop, aveam de ce și, mai ales, pentru cine. Niciodată n-a fost pentru mine, simplu, pentru că n-am urât niciodată. 

Soy lo que soy și acum învăț să urăsc pentru că nu am de ales. Lo siento, dragă prietene, dar orizontul meu e înegurat de inamici. Mă așteaptă bătălii grele așa că mă storc de furii doar doar oi reuși și eu să urăsc… suficient, cât de un trai decent

Madrid.