Programez ambele telefoane să-mi dea deșteptarea la 4:30. 4:35, 4:40… 5:30. E în regulă, am să dorm minim trei ore. Îmi sunt suficiente. Ațipesc greu. Privesc spre ușa de la intrare la uniforma proaspăt spălată și așezată pe umeraș care stă atârnată de biblioteca din sufragerie. Televizorul turuie încontinuu iar ultima mea amintire înainte să leșin e un “vale” (ok) scăpat c-un oftat de către un actor american de duzină dintr-un serial de căcat cu detectivi și care, aparent, e un foarte bun vorbitor de limbă spaniolă. Deși încă n-a aflat-o… cineva trebuie să i-o spună de la obraz.

Mă trezesc încă de la prima alarmă. Ce fraier ai fost, te-ai temut că n-o s-o auzi. Mă ridic în capul oaselor și pornesc mașina de cafea. Îmi fac rapid abluțiunile, îmi trag pantalonii pe mine, bocancii de stradă, îmbrac tunica albă, impecabilă, de bucătar și-mi inspectez rapid ținuta. Nu-ți stă rău, îți conferă o oarecare distincție. Aveam nevoie gravă de încă o cafea. Lasă că bei la școală. Apuc port-cuțitele, o geantă grea, mai grea decât te-ai aștepta privind-o de la distanță, pun rusacul pe mine, deschid ușa casei, ies pe ea cu gândul să las cuțitoaiele înafară urmând să mă întorc după geanta mică de voiaj în care îndesasem hainele “civile”, restul din echipamentul de bucătărie și… munca mea de o lună: PROIECTUL. Este vorba de 7 lucrari scrise din care 2 pur tehnice fără de care nu poți intra în examen. Fac un pas înafara casei, las geanta grea de umăr și…buf… aud ușa închizându-se în spatele meu. De puta madre!… îndes rapid mâinile în buzunarele pantalonilor și scot dintr-ânsele țigările, două brichete, telefonul, cheile de la mașină și o scamă. Îmi țin respirația pentru o secundă, închid ochii, rememorez vizual pe repede-înainte întreg filmul dimineții și prin fața ochilor îmi trec următoarele secvențe: geantă de cabină – zip – blugi împăturiți (cu cheile casei, portofel și mărunțiș) – curea de asigurare – click – zip – ridicatul gentuței de cabină în picioare – click (mânerul extensibil ridicat la maxim) – deschis ușa – ieșit – buf – aerul ușii grele, blindate, care mă pocnește în ceafă – End… Deschid larg ochii. Mierda, I’m fucked! Nu mai aveam nevoie de nicio cafea. Mă trezisem de-a binelea.

Privesc la ceas. E 6:45. Pula, toți spaniolii care m-ar fi putut ajuta cu problema mea rupeau saltelele în bășini la ora aia. Agentul imobiliar, proprietarii… propietarii locuiesc la mama naibii, la 25 de km distanță de mine și intrarea în Madrid e trombozată serios la ora asta. Ridic din umeri și-mi spun că o să le pot explica ce s-a întâmplat. Asta e, suntem oameni. Scot mașina din garaj și conduc ca un zombi 17km până la școala. Parchez, cobor, mă duc la secretară și-i explic situația. Mă privește ca o mamă și-mi spune: nu poți intra în examen fără Proiect și fără echipamentul de bucătărie complet. Te pot ajuta cu echipamentul, te pot împrumuta, dar fără Proiect n-ai să intri. Fuck, fuck, fuck! Privesc la cartonașul meu laminat pe care scria “No9”. Mă uit la ordinea de bătaie afișată la avizier și văd că rândul meu să intru era la 8:40. E 7:40. Pe ușa școlii pășește Pablo Pedro, “taurul”. Que tal? mă întreabă. Îi explic și-mi răspunde de ce nu suni la un lăcătuș? Avem servicii 24/24. Really? Fuck me! Caut pe net, găsesc o firmă, apelez. Pula, ăla, proaspăt trezit din somn nu pricepea o iotă din ceea ce-i explicam așa că mi-a închis telefonul. Apelez din nou și-i întind telefonul lui Pedro ca să-i vorbească. Nu era spaniola mea de vină, vocea din telefon era pur și simplu adormită, doar că Pablo a muit-o atât de citeț, cum numai un spaniol nervos știe s-o facă, încât s-a trezit din somn instantaneu. În 22 de minute e la tine îmi spune Pablo. 22 minute? Cine, căcat, face astfel de prognoze orare exacte? Să mor io, n-am mai auzit … ba da, la Basel, dar pe ăia îi cred, sunt elvețieni și din lipsă de imaginație se țin de cuvânt. Îi mulțumesc din inimă lui Pedro și o zbuchesc pe ușa școlii. S-a zis cu locul de parcare! Pornesc în trombă înapoi spre casă. Ora e un absolut coșmar. Madridul geme tumefiat sub asediul mașinilor care se scurg înspre el împletindu-se, parcă, fără număr, venite de unde și-a-nțărcat dracu iapa. Waze prognoza către mine c-o să dureze 25 minute. Privesc la ceas. Fuck me, ajung la “8:20”. No fuckin’ way! În dimineața lui 25 noiembrie 2019 Ferdinand Porsche mi-a zâmbit din ceruri; l-am umplut de mândrie cu halul în care am condus. Am răsfutut toate regulile de circulație spaniole în vigoare și, ghici ce, am ajuns acasă înaintea lăcătușului. Eat this, waze! 8:20 minutes my ass. Bineînțeles c-a bătut câmpii, lăcătușul n-a ajuns în 22 minute. Fumam țigară după țigară privind în susul și-l josul străzii. Shit, aveam de spart trei uși ca să ajung la Proiectul meu. Iese cineva din clădire. Ha, mai am doar două de spart zic eu blocând-o cu piciorul. Apare un puști cordit c-o geantă de scule pe roți. Îl arestez, îl îndes în lift, îl agit bine. Que suerte! Ușa holului era deschisă. O singură ușă de spart! Puștiul, pus pe jar de mine se infige în prima ușă pe care o vede gata s-o spargă. No, hombre, por favor, mierda, aia e ușa vecinului… Puștiul se repliază rapid și se duce săgeată la ușa indicată de mine. Scoate un puloi articulat, face niște măsurători savante cu el în dreptul vizorului, scoate o bucată de plastic și…click… deschide bartai ușa blidată. Joder! Privesc prin golul ei la geanta mea de voiaj care aștepta cuminte în picioare. Cât îți datorez?... Cât?! Să te fută câinii! Deschid geanta de voiaj, extrag portofelul și cheile, achit furios puștiului, răsucesc cheile în yală de trei ori ca să fiu sigur că puștiul n-o să muncească doar o secundă dacă are vreo idee mai zbanghie… hai, treacă-meargă, măcar vreo 10 minute, apoi fug pe scări la mașină. Waze mă ia la mișto: o să ajungi la 8:55… P-asta s-o creadă mă-ta! În aceeași dimineață de 25 noiembrie 2019 Ferdinand Porsche a zâmbit a doua oară mândru de el. Am condus atât de repede încât modificam ora estimată la fiecare zece secunde. În fapt, am condus atât de repede încât deja devenisem arogant pentru că mă rugam să mai câștig încă un minut ca să pot parca mașina fără nicio grabă. Cine știe, poate recuperez și de o țigară fantasmam eu fericit. Rectific, am condus atât de repede încât deja câștigasem minutul cerut când … am ratat ieșirea de pe autostradă reușind, astfel, performanța să întârzii 6 minute la examen, trezit încă de cu noaptea în cap. Fuck me! Numai mie mi se întâmplă d-astea.

Examenul… aveam la îndemână cinci ore ca să termin ceea ce urma să prepar. Cu toții am protestat când am aflat timpul pus la dispoziție. Era inuman de scurt. Es imposible auzeam pe lângă mine. M-am mișcat atât de repede încât am terminat în două ore și 40. Când am ridicat privirile spre ceas am rămas înmărmurit. Și nu eram singurul. Până și Chef-ul supervizor era încurcat. În dimineața lui 25 noiembrie 2019 Ferdinand Porsche zâmbea pentru a treia oară, dar zâmbea ca tâmpul deoarece motivul mândriei sale n-avea nicio legătură cu el. Viteză. Asta a fost o problemă pentru că, aparent, nu ai voie să închei înainte de timpul alocat ceea ce m-a surprins. Preparatele mele au fost bune, doar că dracu le mai resuscitează după 2 ore de așteptare… când le-am livrat erau deja expirate… :)))) Am trecut examenul, a fost OK. Putea fi aproape perfect, nu zic nu, doar că, pizda mă-sii, așa a fost să fie. În seara lui 25 noiembrie 2019 am condus spre casă ca o mamaie.

Madrid