Buenos dias, amiga mia! Peste capul meu a pus stăpânire o migrenă de proporții epice imediat ce-am și căscat ochii. M-am ridicat cu greu în poziția șezut. Buimac, dau roată cu privirile prin încăperea întunecată și realizez c-un gust amar în gură c-am adormit pe canapea. Din nou. Patul meu e gol. Privind retrospectiv e gol de multă vreme încoace, să tot fie de vreo patru sau, cine știe, poate chiar de cinci ani încoa’, de puta madre, n-am s-o aflu niciodată. Mă gândesc la el și simt cum mi se stânge inima. E deprimant. Mă surprind c-un icnet adânc, ca un geizer, tâșnit, parcă, de undeva din adâncul pieptului, care-mi schimonosește pentru o secundă fața. Well, uite cine s-a găsit să ne întovărășească la petrecere; tu de unde morții mă-tii ai mai reapărut? Și de ce acum? Credeam c-ai dispărut complet din peisajul meu; cel puțin, asta speram… Privesc lung la ușă. E o altă ușă. Străină. Dar familiară în același timp. Cum naiba e cu putință să te simți acasă și nicăieri în același timp? Tremur tot. Mă ridic în capul oaselor, fac un pas și glisez spre dreapta fereastra uitată larg deschisă peste noapte. Aici e frig. Mai frig decât mi-ar fi fost pe plac. Îmi aduc aminte că se apropie iarna și că Madridul este a doua capitală europeană pe lista celor lăbărțate la mare altitudine. Me cago, și aici se apropie decembrie. Mă apucă groaza. Dă-mi, Doamne, puterea să trec peste luna asta! Țin minte că ieri, tot plimbându-mă prin oraș, am dârdâit din toate balamalele. Doar imaginea palmierilor semeți de prin intersecții ce m-a mai încălzit nițel. Cum naiba e cu putință să dârdâi cu privirile proptite-n palmieri? Vântul. Dacă nu răscolea frunzele de pe trotuare poate c-ar fi fost mai plăcut. Și ploaia aia măruntă, rece și indecisă ca femeia. Da, și aia mi-a făcut complet praf tot buzz-ul. Am ocolit obstacolele lăsate de mine morman în drumul meu către bucătăria-hol, am introdus o pastilă verde în mașina de făcut cafea care-mi ocupă o suprafață respectabilă din ceea ce proprietarul (altminteri extrem de optimist) consideră c-ar fi idealul unui blat și o pornesc. Mierda, rezervorul n-are apă! O opresc imediat, trag nervos de rezervorul cafetierei, îl strecor printre vasele abandonate în cuva chiuvetei, îl umplu ochi și-l potrivesc stângaci înapoi în lăcașul lui. Unde căcat am aruncat placheta cu Ibuprofen? Mașina bâzâie lung și îi admir lentoarea cu care mi se pișă-n cană. Să te fut! Londra. De acolo am cumpărat-o. Îmi aduc aminte c-am luat-o împreună de la Nespresso unde era vândută drept “travel coffee maker” și, Doamne, cât am mai plimbat-o de atunci… Acum a ajuns la mine ca un constant reminder că rătăcesc. Mda, în propria viață. Apuc de toartă cana galbenă din tablă, mă așez pe closet și-mi aprind o țigară. Pisici. Să mor io dacă pricep… Cine naiba își ocupă timpul cu pozatul mâțelor? Atâtea?! Mda, e gagică. Cât de goală trebuie să-ți fie viața ca să fugi toată ziulica cu telefonul după cozile lor? Mai goală ca a mea, pesemne, și a mea e absolut înfricoșător de goală. Nașpa. Mă ridic, ies din baia strâmtă, împing rack-ul cu rufele întinse la uscat și-mi fac loc pe ușa dormitorului cu gândul să intru la duș. Pășesc în cabină, răsucesc robinetul pe fierbinte, pornesc telefonul… Itunes… ce e asta? Nu-mi aduc aminte s-o fi cumpărat. A, da, parcă… Mă sprijin cu mâinile de perete și las apa fierbinte să mă spele de gânduri. Acolo, sub jetul dușului, trec (a nu știu cât’a oară) în revistă pierderile și câștigurile și tremur tot. Nu, nu e de la frig; îngheț topindu-mă de dorul lor. Mă scutur, apuc șamponul de pe policioară, storc în palme o porție generoasă și încep să mă frec furios pe cap. Cobor mâinile pe gât, mă frec pe umeri apoi simt că mi se taie genunchii. L-am lăsat să erupă din nou, nu i m-am mai opus, n-avea niciun sens. De ce să mint, nici puterea s-o fac n-am mai avut-o iar de data asta a fost mai violent ca alte dăți. Ieși, futu-ți morții mă-tii, ieși, dispari din mine pentru-ntotdeauna. Ești demobilizat, gata, s-a terminat. catârule, pricepe odată pentru-ntotdeauna că vechea frontieră a dispărut, e kaputt, s-a dizolvat, n-a mai rămas nimic de apărat, lasă arma, cobori, în pula mea, din foișor și fă-te-n pizda mă-tii nevăzut! M-am izbit în mod repetat cu pumnii în piept doar-doar l-oi convinge cumva dar degeaba, bulangiul, a rămas agățat acolo, atârnat într-o mână. Bătrânul și loialul meu veteran, îl înțeleg perfect. După 26 ani de serviciu militar în “Legiune”, datorie de care s-a achitat absolut exemplar, a aflat cu stupoare că noua ordine i-a anulat toate meritele. Mulțumesc pentru tot, ia-ți catrafusele și pleacă. Porque? Pentru ce s-a sacrificat atâta amar de vreme? Por nada? Pentru el e mult prea grea povara ca să nu se revolte așa că din când în când, apucat de spume, golește-n aer magazia automatului urlând ca o fiară rănită dar nici prin cap nu-i trece să părăsească postul. Îl împiedică etica lui de războinic. El și foișorul în care a servit o viață au devenit cu timpul unul și același. Am tras adânc aer în piept, mi-am revenit însă am căzut pe gânduri îngrijorat. Ce mă fac eu cu tine? Cum naiba îmi mai refac eu viața cu tine binemersi cocoțat, acolo sus, baricadat în turn pentru o mică eternitate? … mierda, acum c-am răsucit robinetul la loc mi-e frig pe bune. M-am șters de apă cu mințile rătăcite-n amintirea ultimului an apoi m-am îmbrăcat fără nicio grabă. Am apucat cana de toartă, m-am dus la mașina de cafea, am introdus o nouă pastilă verde și o pornesc. Mierda, n-are apă din nou. Câte cafele ai băut până acum, nene? Trei? Mă pregătesc să plec la cursuri și afară-i frig. Și zi de luni pe deasupra. Băi, tu ăla din turn, ești gata s-o luăm de la capăt? Let’s fuck’n roll!

Madrid