Alaltăieri am primit un ghiveci c-o plantă vie. Un Kalanchoe. Ciudată alegere. A fost un semn de afecțiune arătat mie dintr-un impuls stârnit din senin (și mărturisit) căruia, trebuie s-o recunosc, nu am știut prea bine să-i fac față și acum îmi e tare rușine. De ce am rămas mască? Să fie, oare, din motive culturale? Nu-mi aduc aminte să fi primit flori în viața mea cu alte ocazii decât cele pricinuite de ziua mea de naștere, mai pe la începuturi, sau de vreun premiu căpătat accidental de pe la școală… Nu, sigur nu e vorba de școală pentru că n-am prea oferit ocazii nimănui de așa ceva. Acolo niciodată n-am excelat, acolo m-am descurcat și nu pentru că nu aveam cu ce, ci pur și simplu pentru că mă plictisea. Nu, e limpede, motivul trebuie să fie unul pur cultural. Dar de care cultură vorbesc? Arabă, în care am crescut? Română, în care mi-am căpătat vocea interioară? Anglo-saxonă, în care m-am format indiferent c-am vrut-o sau nu? Spaniolă, în care mă scald în plin proces de renaștere? Să mor io dacă sunt lămurit de ce mă fâstâceam. Poate doar pentru că sunt bărbat și că ea este o femeie. Ăsta e “machismo”. Departe de așa ceva, nu sunt un “machista”, sunt un feminist declarat încă de când m-am născut. De când mă știu am stat numai între muieri… De ce, oare, atunci? Stăteam ca prostu’ cu planta-n mână încurcat nevoie mare neștiind cum să răspund la generozitatea gestului afișat, și a fost un gest cu adevărat generos pentru un spaniol (să nu mai zic de o femeie în toată firea) care n-ar scoate banii din buzunare nici să-l ameninți cu cuțitul. O face doar la amenințarea c-un vin bun sprijinit de un pintxo apetisant. Atât. Și, poate, dar doar ocazional, în sezonul cu reduceri.

Persoana care m-a regalat cu biata plantă mi s-a confesat că s-a îndrăgostit până peste urechi de ceea ce consider a fi, probabil, și cea mai proastă versiune a mea alltime, de niște biete cioburi din barbatul de altădată. În chip bizar, cioburile numai bune de aruncat la gunoi ale uneia au devenit un vitraliu prețios în ochii alteia. Ce simt acum că privesc la floarea așezată pe masa mea din living? Jenă, asta simt. Un disconfort. N-am făcut nimic special ca s-o merit, am fost sincellamente (pur și simplu) onest și aparent acest aspect a fost suficient încât s-o umplu de mirare și să-i dau peste cap întreg universul. N-a interesat-o cine sunt, câți bani am, ce fac, ce vreau să fac în viitor, tot ce si-a dorit să cunoască a fost omul din mine. Și i-am făcut pe plac conversând aproape exclusiv legat de acest aspect. Buf, vândut! Imaginează-ți că imediat ce mi-am masat armia la poalele cetății ei m-am și trezit cu cheia aruncată la picioare. WTF, fără să apuc să ridic vreun cort, fără să aprind focurile de tabără, fără ca ariergarda mea să se pișe, fără să azvârlu vreo bășină de săgeată am și pus mâna pe bartai cetatea. Capitulare totală. Ce naiba victorie mai e și asta? Nu m-am spart în dansuri ritualice de împerechere, nu m-am chinuit să par vreun super bărbat, nu mi-am elogiat lungimea penisului, calitățile reale sau imaginare, nada, nu m-am strofocat s-o impresionez în niciun fel, tot ce am făcut a fost ca-n loc de bună ziua să-mi dau jos hainele complet și să mă arăt în toată splendoarea mea așa imperfect, fucked up, deziluzionat, dezamăgit, debusolat, nesigur și dezmembrat cum sunt. La figurat, desigur. Dac-o făceam la propriu acum îți scriam din pârnaie. Adică fără măști. Dacă astea au fost argumentele mele forte nu-mi rămâne decât să-mi imaginez calitatea bărbaților întâlniți în viața ei. Până la mine. Eu am venit cu sin gran promesas, carpe diem, fie ce-o fi, sunt praf și nesigur pe mine, fuck it, NU există forever yours și ea a sărit în sus de bucurie c-a auzit pentru prima oară un adevăr rostit de vreun bărbat. C-o admitem sau nu, cu toții suntem la fel. Priveam lung la zâmbetul afișat gândindu-mă “dracu vă mai înțelege”

A admis că e șocată la rândul ei de ce i s-a întâmplat; nu s-a așteptat să se mai îndrăgostească vreodată și se căina către ceruri c-a făcut-o taman acum, în pragul unei schimbări majore în cariera ei, la răspântia încununării a peste două decade de sacrificii în viața ei privată pe altarul științei. Schimbarea de care pomenește presupune întoarcerea în ținuturile ei natale, în Vestul Africii, în buricul oceanului, în Tenerifele ei drag și paradisiac și se dădea de ceasul morții că, acum că și-a găsit fericirea în mine, eu rămân în Madrid. M-a privit lung așteptându-mi răspunsul cu sufletul la gură. Mi-am întors capul către răsărit, loc în care soarele meu a apus. Rămâi cu bine, dragostea mea! Apoi mi-am întors fața către apusul de unde soarele ei răsărea plin de căldură și am rostit în șoaptă… “hostia puta, por mi es igual”. Îmi este egal în ce direcție o apuc, că-i pe continent sau in Las Canarias, că-i aici sau acolo, că-i la dracu, mi se fâlfâie, așa c-am s-o iau la picior cu rudis-ul la cingătoare în lumea mare și largă fără să mă mai întreb “What’s next?” Pentru că oricum, să mor dacă știu. Se apropie finalul acestei etape, cea a trainingului la Le Cordon Bleu, și privesc c-o nedisimulată curiozitate (și fără niciun control, btw) către zorii noii ordini. În absolut toate privințele. În decembrie deschid o altă ușă, părăsesc această cameră definitiv. O fac cu inima strânsă dar și cu bravura aceluia care a pierdut tot ce avea de pierdut. Măcar acolo să fie vremea mai frumoasă. Atât îmi mai doresc. Privesc la plantă și-mi spun că o plac mult, o plac atât cât pot să mai plac pe cineva. Sunt, oare, fericit? Nu mai știu ce înseamnă asta. Am uitat ce înseamnă asta. Am cunoscut vreodată fericirea? Da, dar doar când mă gândesc la fetițele mele, cei doi îngeri coborâți pe pământ ca să-mi ofere lumină. Ei, un profesor universitar la o catedră tehnică și c-un biblioraft imens burdușit cu premii, invenții și inovații recunoscute la nivel național și internațional, erudită, călătorită și înstărită i-a picat cu tronc un bucătar dezrădăcinat, cu inima făcută cioburi, purtat de apele destinului din amonte taman din bezna celuilat capăt al lumii. Acum am înțeles de unde și fâstâceala. E subcoștientul care-mi reproșează cu brațele strâns împletite la piept că sunt un ingrat. Adevărat, dar n-am ce-i face; o femeie nobilă și frumoasă îndrăgostită până peste urechi a dăruit un ghiveci cu flori unui golem.

Madrid