Pășeam alene pe trotuar punând prinsoare cu mine însumi că tipa din fața mea își va iscodi imaginea în fiecare sfântă suprafață vitrată așternută în drumul nostru. Am câștigat o mică avere. Uneori se căuta chiar și de două ori în același plan dacă acesta era suficient de lung, neconvinsă, parcă, de prima asigurare că este în perfectă și absolută ordine. Mă rog, nu era. Adică, pana mea… Eu zic c-arăta ca dracu. Știi ceva? Nu mă judeca prea aspru căci opinia (încă) nu este un delict. Ajungem noi și acolo dar până atunci “fuck off”. Oglinzi. Adică reflexii de lumină. Cu alte cuvinte, gagica era complet căzută-n limbă după “fenomenul de schimbare a direcției de propagare a luminii la suprafața de separare a două medii, lumină ce se întoarce în mediul din care a venit, aspect care se petrece la suprafața de separare intre două medii optice”. Adică de fenomenul care se consuma înghesuit între mirobolanta ei înfățișare și vitrina lui El Corte Ingles… Pfff, cacala-macala ar fi zis Buni, Dzeu s-o odihnească. Doar ca să-i stric momentul narcisic, din când în când grăbeam pasul și mă poziționam în lateralul ei creând iluzia că suntem împreună. Mă amuzam de fiecare dată când tresărea. Oh, jodete perra, nu te-aș fute nici dacă mă plătești. Toate astea aveau loc în timp real și n-aveam niciun temei să pun la îndoială fidelitatea fenomenului optic. Intr-o zi cu soare doi hominizi de sex opus “reflectau” critic asupra propriilor imagini, însă fiecare, cu răspunsuri diametral opuse (cel mai probabil). Ea zâmbea aprobator în timp ce eu fugeam cu privirile du-te vino de la ea la vitrină și înapoi neînțelegând ce pula calului găsea ea atât de satisfăcător la propria imagine. În timp ce eu mă stricam la stomac din pricina amândurora, gagica se imagina o orhidee. Da, cea mai aleasă dintre ele: Bășina Porcului. Cine avea dreptate? Cu exemplul viu în fața ochilor am concluzionat savant aprinzându-mi o țigară că fenomenul și realitatea, așa cum e ea percepută de fiecare, sunt două povești aflate într-o splendidă și cacofonică dizarmonie. Mi-am supt o măsea și m-am lăsat purtat mai departe de gânduri… “dacă realitatea mea nu-i și realitatea ei, în cazul acesta trebuie să descâlcesc ce morții mă-sii e realitatea. Realitatea e ce mi se întâmplă sau felul în care percep eu că mi se întâmplă orice ar fi acel lucru care mi s-ar întâmpla? Dacă lucrurile se prezintă întocmai atunci de ce ne-am mai străduit să inventăm cuvântul REALITATE? Doar ca să mai adăugăm pe listă un alt punct pentru care să ne luăm morții la ciocane?” M-am speriat la gândul ăsta. Am belit-o dacă lumea fizică este nimic altceva decât un infinit de oglinzi scufundate într-o imensă altă oglindă. În cazul ăsta n-o să cădem de acord asupra niciunui aspect, indiferent de banalitatea lui, fără ca cineva să pretindă doar din pură politețe că ai dreptate. Que mierda. Privim lung și cu nesaț la propriile imagini în mod repetat de atâtea și atâtea ori într-o singură zi… De ce? Ce căutăm sau, poate, pe cine anume căutăm? E clar că vrem ceva, și acel ceva este evident orice înafară de adevăr. M-a luat amețeala imaginându-mi doar câteva secunde cam ce se petrecea între urechile ei în timp ce-și zâmbea lung în vitrine. O tipă ușor crăcănată, până în 40 de ani, consumată și îmbrăcată ca una cu cel puțin 15 ani mai tânără ca ea, se dădea Ileana Cosânzeana călcând în străchini în niște pantofi de firmă, mândră mare de felul în care defila pe stradă. “Sunt splendidă. Dressed to kill today” își spunea ea zâmbitoare. “Da, unică” îi răspundeam eu din spate, “dressed to kill the buzz”. În chip bizar ambele realități coexistau în același univers fără să fie conflictuale. Și asta pentru că m-am abținut să nu deschid gura. Atât ne-a despărțit de un big bang care avea să deschidă un portal către o altă și cu totul nouă realitate. Atât, un “pufnet” sarcastic înghițit a servit drept perete între cele două. Fragil univers, nu? Reflexia este cel mai bun coacher motivațional, am concluzionat eu când drumurile ni s-au despărțit în dreptul unei intersecții. “Ești superb/ă”, “Ești minunat/ă”, “Ești cea/cel mai frumosfrumoasă”, “Azi arăți trăznet. Dar și ieri ai arătat trăznet. De fiecare dată ești trăznet”… Cu așa coacher bun nici nu-i de mirare că trăim într-un infinit de lumi individuale guvernate de autosuficiență.

Madrid