La 9:20 minute pășesc pe ușa secției de poliție din Padre Piquer 18. A câta programare e, oare, asta? A cincea? A șasea? Din iunie alerg după tine. Arunc o privire pe foaia A4 și conform tipăriturii aveam de așteptat exact 20 minute. Scobesc după toate obiectele metalice de prin buzunare, le arunc într-o cutiuță, ofițerul de serviciu îmi zâmbește când sună alarma imediat ce trec prin portalul-detector și-mi rostește amuzat “no pasa nada”. Era cureaua. Îi întorc zâmbetul și mă îndrept spre un ghișeu unde mi se cere dovada plății taxei de 12 euro. O flutur încurcat neștiind ce trebuie să fac cu ea, mi-o ia din mână, îmi mulțumește politicos, îmi înmânează un biletel pe care scria “13” apoi mă îndrumă spre unul din scaunele înșirate în sala de așteptare spunându-mi să aștept să fiu strigat. “Numărul de ordine 13! Cine ar fi zis…Din nou 13… cifra asta mă urmărește obsesiv”. Îi urmez instrucțiunile, mă trântesc pe un scaun, n -apuc să-mi arunc dosarul pe locul din stânga că și aud strigându-se “numero trece”… wow! Ăsta sunt eu! Mă ridic repede, fac doi pași spre birourile din încăperea deschisă și mă întâmpină un ofițer tinerel și mărunt îmbrăcat în civil. Doar pistolul din teacă ce-i mai acordă un plus de autoritate altminteri puteam jura că-i vreun student rătăcit. Mă invită să iau loc la al doilea birou unde asta și fac fără să mă grăbesc. Răsucesc capul în stânga și-n dreapta și constat cu uimire că peste întreaga secție domnea un aer jovial ca de cafenea. Nu tu lacrimi, drame, țipete sau injurii. Se purtau conversații pe un ton scăzut și vesel. Really? Ăsta-i biroul de Imigrări? Cândva am fost martor la conversații mai agresive la grădinița unde-mi duceam copiii. Îmi apucă dosarul cu gentilețe, cercetează hârtiile, îmi cere câteva lămuriri scurte apoi se așterne pe tastat. Pivotează pe scaun, apucă o foaie verde cu sigiliu, imprimă ceva pe ea, decupează apoi îl văd cum ștampilează un cartonaș prăpădit apărut ca de niciunde. Y ya está! Și asta a fost tot. M-am rematerializat instantaneu ce am atins cardul întins spre mine. Brusc am căpătat identitate. Am devenit un cetățean respectabil, cu nume și prenume, cu adresă, cu privilegii dar și cu o droaie de obligații. Priveam lung și neîncrezător la acel cartonaș ridicat în dreptul ochilor minunându-mă de puterea lui nebănuită. Pentru tine m-am agitat atâta amar de vreme? Cu el așezat scut dinaintea mea pe masă pot deschide firme, pot cumpăra mașini, case și servicii, pot deschide un cont bancar, pot face abonamente, pot plăti taxe, amenzi și impozite, pot angaja și pot fi angajat… Nu pot vota, însă, doar atât. Yet… El e dovada că exist… De unde până mai acum zece minute eram o simplă nălucă rătăcitoare, cu el în mână, brusc, am redevenit un corp solid. Hostia puta, ce putere ai!

Am părăsit secția de poliție împleticindu-mă ca bețivul; eram amețit și-mi vâjâia capul. Well, that was unexpectedly quick. What’s next? Nu-mi venea a crede c-am mai trecut de un colț, și încă ce rincón, unul peste a cărui importanță chiar nu pot trece cu indiferență. Cartonașul ascuns la pieptul meu reprezintă cheia cu care am să deschid ușa masivă a următoarei etape a călătoriei mele. M-am cutremurat la gândul că l-aș rătăci așa că mi-am dus repede o mână în dreptul lui. Joder, fără el rămân un spirit blocat între lumi. Mi-am aprins o țigară, mi-am înfipt mâinile în buzunarele pantalonilor și am pornit aiurea, fără nicio țintă, spre dreapta. Merg mai departe pe drumul meu. Încotro anume? Nu știu, dar știu sigur că nu mă opresc pentru nimeni. Pășesc apăsat și țanțoș, cu spinarea dreaptă și zâmbesc tuturora ușor zeflemitor. Sunt aici, mare cât casa, din clipa asta mă vedeți, nu? Faceți bine și ocoliți-mă căci de acum înainte nu mai puteți trece prin mine. Din acest moment îmi croiesc propria rută fix pe unde mi se scoală, sunt un spărgător de gheață, masiv și de neabătut din calea lui. My advice to you is to stay the fucking away!

Madrid