Abia am tras de bagajele grele până la ușa apartamentului meu din Moncloa apoi m-am prăbușit pe canapea tremurând ca o piftie. Nu știu dacă mai aveam în mine 1% baterie… Tot weekendul a fost un adevărat tour de force pentru corpul meu atât de abuzat în ultimul an; joder, până și eu am realizat că nu mai pot continua în felul acesta. E clar, trebuie să învăț să institui o structură, o oarecare ordine în viață dacă vreau să prind 50 de ani. Cum-necum o să deretic “umpic” mi vida casi mierdosa. Am fost silit să zbor la București din motive oarecum stupefiant de idioate, și în condiții de urgență pe deasupra, așa că graba cu care am făcut-o m-a cam usturat la ușa curului, nu glumă, cu precădere când a trebuit să plătesc biletele. Lasă cele 13 ore+ de așteptare în aeroport și de zbor (dus-întors), uită-le, biletele luate pe loc “doare”… Povestea călătoriei e una lungă însă bref, ea sună cam așa: la ultima mea vizită făcută la Biroul Imigrări am predat dosarul unde mi s-a rătăcit pașaportul. În futailâcul ăla de acolo, printre sutele de suflete înghesuite la ghișeurile speranței, nimeni n-a băgat de seamă că printre hârtii nu se mai afla și pașaportul meu simplu și electronic, inclusiv moi. Mea culpa, greșeala îmi aparține. După vizita la Imigrări am trecut pe la o societate de asigurări, pe la o bancă și de acolo acasă. Problema e că am realizat grozăvia abia în fața avocatului, la vreo patru zile după, și uite așa am pornit în căutarea lui refăcând traseul din ziua 1, adică mulți mulți km prin tot Madridul. Pula, ia-l de unde nu-i, nimeni nu-l văzuse. Lasă număr de contact, răscolește toate hainele folosite în întreg răstimpul scurs de la vizita cu pricina până la ziua întâlnirii cu avocatul, caută în locurile cele mai absurde cum ar fi frigiderul, dulapul cu veselă sau în cuva mașinii de spălat, în coburii motocicletei, în mașina din parcare, ioc, frate, nimic. Se căscase pământul și mi-l înghițise. Sun la ambasadă unde “rep’jor” mi se spulberă orice urmă de speranță că voi redeține un pașaport mai devreme de luna Decembrie, avocatul făcea presiuni pe whatsapp să ne mișcăm cu documentele firmei așa că, silit de circumstanțe și cu paraponu’ pus, apuc laptopul cu furie, deschid un www cu bilete și-mi cumpăr cel mai convenabil bilet dus-întors (a se citi “cel mai rapid”), unul care să-mi asigure vineri, la prima oră, un loc la oficiul de pașapoarte din țară. Deci, nume…prenume… card… click…click… gata!… ping…mail confirmare…perfect!… N-au trecut 10 minute și sună telefonul: “V-ați uitat pașaportul la noi”

Shit, scheisse, fuck, piss, mierda, puta, coño, muie… e greu de descris în ce tornadă de clăbuci m-a aruncat vestea aia trimisă atât de sec; aveam spume la gură ca apucat de rabie, nu alta. Mă bucuram, dar cu draci cât cuprinde; băi, nene, dacă sunau cu nici 10 minute mai devreme acum eram mai bogat cu 450 euroi, tu-ți viața mă-tii. Acu ce pula calului fac cu biletele nerambursabile cumpărate de la Slobozzair? Le consum, ce naiba să fac cu ele. Și le-am consumat în spiritul și-n litera companiei ofertante de astfel de servicii, adică în condiții de bou-vagon clasă LUX, cu servicii suprataxabile onboard. Jur că una dintre stewardese ne monitoriza respirațiile cu contorul mecanic strâns în mânuța ei delicată… click click click…alo, domnu’… expirați, vă rog…așa… click click click… iar Dvs, mister, degeaba vă țineți respirația căci am fost înștiințați că vom întârzia o oră așa, că good luck, vedeți că și serviciile de morgă se plătesc. Cum să fie? Cash sau card?

Otopeni. N-am mai simțit nimic. Ce să mai simt? Nada. Ofiterul de la pașapoarte era acru, nici măcar un zâmbet n-a schițat. Mi-a întins buletinul și și-a aruncat ochii peste mine. Cetățeanul X a trecut de filtru, urmează Cetățeanul Y. În salonul de așteptare n-am fost întâmpinat de niciun zâmbet și de nicio îmbrățișare, de niciun chip familiar și de nicio inimă care să bată pentru mine. New Era. Împietrit de durere am trecut ca o nălucă printre emoțiile celorlalți, am pășit hotărât pe ușa aeroportului unde m-a întâmpinat o vreme rece, ploioasă și neprimitoare. Am remarcat instantaneu cât de bine se asortează cu trăirile mele lăuntrice. Shit, totuși, 20 ani m-am ocupat de design așa că e și normal c-am apreciat armonia întregului decor, măcar și din reflex… pasará… pasará… Revenisem în Niciunde, în tărâmuri pustiite de orice culoare și pe deasupra afară mai era și urâcios. Mi-am revăzut doar una dintre fiice, pe cea mare, alături de care am petrecut câteva ore splendide. Cât de înțeleaptă poate fi! Doamne, undeva am făcut bine de m-ai răsplătit cu ea. Ce femeie superbă! Din păcate cea mică a avut un program stabilit cu ceva timp în ur… pe cine mint eu… bietul meu puișor suferă destul și așa; bastante, m-am bucurat că încearcă să treacă peste situație cum crede că-i este ei mai bine așa că am înghițit în sec și am iubit-o și mai mult. Cum e cu putință să iubești mai mult după ce ai făcut-o zi de zi “mai mult” ca-n dățile precedente? E posibil. Arde și mai tare în piept. Puiuții noștri, aflați de la mine că viața e un șir dezamăgitor de fantezii distorsionate brodate cu firet auriu în mătasea nopților cu vise. Perdon, iubirile mele, perdon

Apoi am băut. Sensibil mai mult. Aveam și de ce. În jurul meu numai fantome. Căcat, închide ochii și mai ia o gură. Oribil. Întotdeauna duc primul pahar cu scârbă la gură, mă forțez să-l înghit spunându-mi “ia-l că n-o să mai simți mare lucru”… al doilea e mai bine tolerat iar la al treilea chiar zâmbesc când mi-l văd așezat în fața ochilor. Sâmbătă mi-am făcut bagajele din nou, am plecat la aeroport, am închiriat o mașină și am tras o vizită prin țară cu treabă. A doua zi am revenit direct la aeroport. Așa s-a încheiat totul.

Prin contrast, pe Barajas, ofițerul de la frontieră m-a întâmpinat c-un zâmbet și c-un “hola, que tal?” căruia i-am întors bucuros salutul inundat de căldură și plin de recunoștință pentru micul lui gest de amabilitate. Nu-i înmnânasem vreun document diplomatic, ci una mierda de card cu gabarit atipic din plastic alb, murdar și tocit, emis de către un stat-mamă degenerat care-și scuipă copiii în toate colțurile lumii ăsteia, cât e ea de mare și de lată. Nu era nevoit să-mi zică nimic și totuși a făcut-o și încă vesel. Ubi bene ibi patria și aici, cu rădăcinile dezgolite, smulse cu de-a sila din inima ei, îmi este ceva mai bine, cât mai departe de kriptonita mea… España, mi refugio cariñoso, ¿cómo puedo pagarte por tu amor? Aici am renăscut din cenușa trecutului și pentru mâna ei întinsă cu nonșalanța-i atât de specifică am ales s-o iubesc așa cum o știam s-o fac cândva, cu aceeași pasiune, și înmiit mai mult de fiecare dată când revin. Cine, oare, n-ar simți la fel în situația mea?

Madrid