În viața mea n-am invidiat pe nimeni. Nu țin minte s-o fi făcut vreodată, jur. Până astăzi. Astăzi, seara târziu, am zărit doi tineri sărutându-se nonșalant în plină stradă și mi s-a strâns stomacul de nervi până la convulsii. Când susții sus și tare că nu mai simți nimic, oare chiar așa și e? Chiar nu mai simți nimic? Și când simți că nu simți, tot simți ceva, nu? Ei bine, eu așa m-am amăgit în ultima vreme, mă mințeam ca un porc ordinar că nu mai simt nimic (și țin să menționez că mi-a fost chiar uluitor de bine) și a fost îndeajuns să zăresc doi tineri frumoși sărutându-se cu pasiune ca să mă trezesc la realitate, și anume că până la capăt tot simt, simt falsa nesimțire, futu-i pasca mă-sii, că simt că nu simt onest. Cei doi își pecetluiau cu buzele simțirile unul pentru celălalt și mi-au adus aminte de ce simțeam și eu cândva. Să mă cac în ele de simțiri. La ce e bună și simțirea asta? De ce suntem cadorisiți cu focul căutării jumătății noastre când viața ne demonstrează că, inevitabil, suntem condamnați să sfârșim singuri? Când ambii sunt de acord că s-au înșelat și că locul lor nu este unul lângă celălalt este acceptabil, dar cum pula mea explică Divinitatea situația absurdă când unul crede cu toată ființa lui în timp ce celalalt, dur și fără să se sinchisească să dea vreo explicație, se pișă cu boltă pe partener? Ce tip de eroare de programare e asta? Care-i defectul? Cine e de dus la balamuc? Călăul sau victima? Călăul când și-a aburit victima să se-ncreadă în promisiuni sau victima că s-a lăsat aburită ca o fraieră? False advertising sau “projecting” cum tot aud mai nou că-i zice. Adică, minciună sfruntată sau ne îmbătăm cu apă rece. Dăm răspunsuri gradual din ce în ce mai complicate la întrebări simple. Ce s-o mai lungim, căcat, unul se sucește la jumătatea jocului iar gușterul și-o fură.

Anyfuck, în seara asta de vină-i bulangiul de subconștient, lua-r-aș în măciucă, el mi-a stricat-o; el și cele două, poate chiar trei pahare de vino tinto (cică) “suave” (în plus) pe care le-am servit în compania extrem de plăcută a unor prieteni tare dragi veniți la Madrid cu o misiune minunată aș zice: se mărită fetița lor, de acum proaspătă mămică. Eu am scos-o din spital după nașterea ei, era cât o lingură iar acum, două decade și ceva mai târziu, are o minune de băiețel vesel și pișicher, un mic pirat blond ca spicul de grâu și cu ochii albaștri ca cerul lui Iulie. Vederea celui mic mi-a adus aminte de cât de mult mi-e dor de fetițele mele, de cât de mult le simt lipsa, de cât de dor îmi este de micile lor certuri “ca între fete”, de micile lor înțepături la care asistam minut de minut, de poveștile lor diurne, de respirațiile lor în preajma mea… în esență mi-e dor de apartenența la o familie. Toate astea mi-au fost luate brutal și indiferent cât de mult m-aș minți, indiferent câte capace aș pune peste, indiferent cât de mult am urlat la lună în ultimul an, n-am să reușesc nicicând să scap de durerea pierderii atât de adânc înrădăcinată în sufletul meu. Doare incredibil de mult. Dor “nemângâierile”, doare absența micilor gesturi care umpleau cândva cotidianul conjugal apus parcă acum un secol, dor “neprivirile” pline de subînțelesuri care anunțau o seară “mai altfel”, dor micile “nedojeniri” de altădată, doare al dracului de tare “neapartenența”. Când mă voi lecui de toate astea? Eu cred că niciodată. Am realizat (pentru a nu știu câta oară) că ea, durerea, e acolo, îngropată deep down pentru o mică eternitate, adică cel puțin până la capătul zilelor mele și din când în când, mai ales după un pahar de tinto în plus, sarcofagul de “mierdas” așternut deasupra se fisurează și eliberează cu presiune un jet ucigător de toxic de simțiri care invariabil mă pun la pământ de fiecare dată. FKU very much for your gift, life! Sper c-a meritat sacrificiul ăsta cu toată simțirea de care sunt capabil…

Madrid