Șed prăbușit pe canapea cu brațele întinse pe lângă corp și dau roată cu privirea prin încăpere. Examinez golit de orice urmă de trăire milimetru după milimetru din interiorul ei. “Este casa ta” îmi repet ca pe o mantră ca să mă mai mobilizez un pic și tot nu simt nimic. Mi-am dorit să mă mut în cartierul ăsta, mi-am dorit-o cu tot sufletul imaginându-mi că schimbarea asta îmi va readuce o parte din fericire… și acum c-am făcut-o, fâs, nu mă pot bucura. What the fuck is wrong with you? Pesemne că subconștient realizez că oriunde m-aș muta sunt doar eu cu mine, singur și atât. A cât’a e? A cât’a canapea în ultimul an e din nou “a ta”? “A mea?!” LOL… În ultimul an au survenit prea multe schimbări radicale ca să mai crezi în astfel de povești. Trezește-te, boy, e încă o adresă în istoria ta și doar atât. Nu e a ta, e încă o efemeridă ca și toate celelalte de până acum. Nada, coño, nada era tuyo. Nimic nu a fost al tău vreodată așa că nu ai cum să știi cum trebuie să te simți cu adevărat când posezi ceva. Dar o să schimb lucrurile, promit…

Azi am cărat între adrese în jur de două treimi din lucrurile mele care zăceau întinse pe lângă pereții din Calle Sagasta de mai bine de două săptămâni. A fost un adevărat tour de force. Impresionant, chiar. Și spre totala surprindere am făcut doar două drumuri cu mașina! A mers șnur, frate, que casualidad! Deh, ce să zic deja am căpătat și ceva experiență, nu glumă. Cum le-am urcat pe toate dintr-o bucată trei etaje, sus de la mașină? Ca orice bărbat, adică încărcat ca un pom de iarnă și gâfâind a infarct. Încăpățânarea cu care m-am opintit în papornițele grele care se mai țineau în Dzeu știe ce înainte să le cedeze torțile m-a scutit până la capăt de o grămadă de du-te vino. Victorie! La final rânjeam de parcă doborâsem cine știe ce record mondial… Am coborât la mașina lăsată aiurea într-un colț lângă intrarea în garaj, am dus-o la -2 în noul meu loc permanent, apoi am revenit la apartament ca să-mi rânduiesc spanacurile lăsate vraiște prin toate încăperile. Ha ha, m-am luat cu mâinile de cap; de unde plm să încep? Mi-am făcut curaj și dă-i bice. LOL, a fost ca de Crăciun și asta s-a datorat exclusiv manierei în care mă mutasem din Culo de Madrid unde, în graba pizdii, le aruncasem în pungi efectiv așa cum s-a nimerit.

……………………………………………..

Futu-ți bucătaru’ mă-tii, moamă ce te-aș mai bate în gură acum cu “poke”-ul tău de somon. Cu tot cu farfurie! Nu tu sare, nu tu lămâie (limetă, că e poke) nu tu savoare, nimic!… fasolea verde boabe e zero, roșiile sunt în comă, oul fiert e ou fiert, ce să-i ceri, somonul e crud deci aproape la fel de zero gust ca și fasolea iar quinoa e înmuiată în apă caldă… băi, nene, e inadmisibil să fugi cu furculița prin toată salata în căutarea unui Dzeu oarecare, oricare, ca la sfârșit să-ți îneci amarul imaginându-ți doar ce gust ar fi putut avea! Mori, băi, fă-te pantofar! Poke-ul tău “es una barbaridad“, ar fi zis chef-ul meu…

……………………………………………..

Încă de la începutul cursurilor, toți Chefii fără nicio excepție, ne-au încurajat (pe rând) să renunțăm la termometrele electronice din dotare atunci când măsurăm temperaturile dinăuntrul fripturilor. De ce? Cică sunt praf. Ne-au tot rugat să învățăm să ne bazăm exclusiv pe senzorii noștri corporali. Păi, atunci de ce ne-ți mai încurcat cu ele? Testarea se face simplu: iei un ac lung pe care îl înfigi în partea cea mai groasă a fripturii, îl lași câteva secunde apoi îl extragi și ți-l lipești sub buză; dacă arde puțin, e bine, friptura este aproape “al punto”. O așezi pe o tavă “la odihnă” (ca să-și potolească sucurile interioare care bolborosesc și fug ca nebunele în toate direcțiile) ea se mai gătește o țâră (din inerție) și până ajunge la client e perfectă și suculentă, exact cum ar trebui ea servită, adică la 55-65 grade (depinde de animal, de “cut”, de calitatea cărnii, de cum a fost ea comandată de către client etc)… Termometrele primite în kit-ul nostru (plătit cu vârf și îndesat, normal) au un puloi de ac de zici că forezi un puț în carne; cum îl înfigi în biata carne țâșnesc sucurile din ea de zici că-i izvor. Dacă-l bagi de trei ori ai dezhidratat naibii friptana iar rezultatele sunt, cum era și firesc… comme il faut de căcat. Așa că, vrei nu vrei, pun’te pe treabă și caută mizeria aia de “tester”. Ce noroc pe mine că eram singurul care-și dorea așa ceva! “Decât” eu, toți colegii mei de școală, toți brutarii, cofetarii, bucătarii, amatorii și toți ceilalți “arii” din Madrid, oraș unde la fiecare trei numere de clădiri dai peste câte o tabernă, cofetărie, bar cu “meriendas” etc. Băi, nene, toată luna august am căutat un “cake tester” și oha… Peste tot mi s-a spus “a, știm ce vrei dar nu mai avem. Aducem mas tarde, în septembrie”. Mas tarde să-i aduci tu mă-tii, eu am nevoie de unul ca de apă acum! Unii dintre noi au improvizat cu niște sârme înfipte în dopuri de plută dar cum era și de așteptat, le dădeau cu virgulă pentru că sârma aia era ba un mai bun ba un mai prost conductor de căldură. Whatever, zilele trec îl prind pe cel mai titrat dintre chefii noștri că scoate scula magică din set, îl agăț de coițe și mi ți-l înghesui bine: “De unde?! Acum, că altfel dispare ca-n armată” Mă privește lung, poate un pic prea lung de parcă m-ar fi evaluat. Să-mi spună, să nu-mi spună… zăbovește câteva clipe apoi îmi rostește ca pentru sine numele unui magazin de specialitate. “E în Moncloa” – completează el. Moncloa… am tot auzit de el, am și citit numele pe forumuri, auzisem că este favoritul post-graduaților, doctoranzilor și masteranzilor din Madrid, că este chic, că este potolit, că are taberne dichisite și aerisite, că e opusul iureșului din celelalte cartiere “mai colorate”. Perfect, oricum îmi propusesem să-l vizitez cândva din pură curiozitate doar că-mi lipsea o motivație mai serioasă. Era încă august, era cald, am terminat orele, m-am aruncat în mașină (n-am mai dus-o la garaj cum îmi era și obiceiul ca să plec cu motorul) și am tulit-o într-un suflet la adresa cu pricina. Închis până în ultima săptămână al lui august. Fuck you, august! M-am umplut de spume… Acum, dacă tot sunt aici hai să iau la picior strada ca să văd de que se trata. Hmm, nu era rău deloc. Cu fiecare pas făcut începeam să pricep de unde îi venea reputația. Cu mici excepții Moncloa și Chamberi sunt exact Madridul pe care mi-l imaginasem eu înainte să ajung aici și pe care abia de-l mai zărești înăbușit de forfota hoardelor de turiști și de pretrecăreți care fac din Malasaña, La Latina, Salamanca, Chueca, Lavapies, Sol-Gran Via sau Las Letras un adevărat iad pe pământ pentru cei care au nenorocul să locuiască (încă) în ele. LOL… Pe Chueca e și cea mai mare presiune pentru reputația lui de district gay. Te împiedici de ei peste tot prin Madrid, asta e normalitatea, în Chueca e absolut incredibil, acolo aparent a aterizat “nava-mamă”. Acolo, nene, jos pălăria, lumea știe să mobileze, să dichisească barurile, terasele, meniurile, magazinele etc. De acolo trebuie să-ți cumperi decorațiunile pentru că primești sfaturi super avizate. Chueca e un bubble within a bubble în Madrid, e mai aparte, e uber colorat și extrem de pitoresc. Anyway, unde eram? A, în Moncloa. Clar era cu mult diferit față de ceea ce descoperisem deja așa că plescăiam zâmbitor la case văzându-mă ca și mutat aici. Zăresc o agenție imobiliară dar era coborât grilajul așa că mă hotărăsc să mai zăbovesc. Cine știe? M-am așezat la o masă afară, am aprins o țigară, mi-am comandat o cafea și am pornit să iau pulsul străzii așa cum ar face-o oricare alt rezident. Oameni potoliți, baterii întregi de clădiri aliniate și elegante de început de secol XX, executate în stilul lui Haussmann, arbori destul de tineri (în marea lor parte) și frumos rânduiți, balcoane împrejmuite bogat cu broderii în metal de o frumusețe cum doar la Paris sau în Viena mai vezi, obloane vopsite în culori care se armonizau cu restul imobilului, zero termopane albe, plante în ghivece pe la toate balcoanele, familii împingând cărucioare, bătrâni care se salutau, străzile frumos îngrijite, taberne la bază, măcelării, papetării, mici băcănii… shit, m-am îndrăgostit pe loc. Văd un tip grăbit care se agață de grilajul imobiliarelor ca să-l salte. Nu-i bai, termin cafeaua și-l abordez. Da de unde, îl văd că iese și că trage de grilaj înapoi… Panică! Deh, siesta, nu? Mai degrabă i-am smuls cartea de vizită pentru că pe tip era evident că-l durea în banană de mine. Din punctul lui de vedere un străin i se pusese de-a curmezișul în calea sucurilor lui gastrice atât de greu încercate după cele 40 (poate 50) de minute chinuitoare petrecute la job (sau pentru job) în pizda mă-sii, fără să fi plescăit algo… Era chiar agentul care ieri mi-a înmânat cheile noii mele locuințe. Degeaba m-am bășicat eu din Aprilie încoa’ căutând o casă mai ca lumea ca disperatul, degeaba m-am stropșit eu la agențiile de profil în zecile de mailuri trimise, degeaba am consultat eu sute de oferte online… un bășit de cake tester mi-a găsit locuința mult visată la un picuț mai mult decât plăteam pentru infecția aia din El Culo De Madrid. Ce specie nemaîntâlnită de șobolan nenorocit poate fi englezul ăla; prada lui favorită sunt nefericiții de peste hotare mult prea consumați de propriile dureri ca să mai fie atenți și la parazitul ăsta hrăpăreț. Băi, fiu de cățea, ojala să dai peste o spaniolă competentă care o să lase, bă muistule, pe străzi. Și pielea să ți-o ia de pe tine, mother fucker… Șanse? 50-50… :))))))

M-am așezat sub o umbrelă ca să beau un “americano” în tihnă pentru că sunt murat până la chiloți de o ploaie competentă, surata celei care a măturat tot estul Spaniei cu tot cu case și cu mașini. Valkyria mea a rămas la apartament că oricum îmi expirase contractul pentru garajul de dincolo; luni închei un altul aici lângă casă. Lux! Mă aflu undeva la jumătatea distanței, altminteri nu prea mare, ce desparte cele două adrese curente și privesc lung la noul meu oraș. E prima toamnă prinsă în Madrid. Constat că-i o altă premieră din viața mea… mi-a mai rămas o mână de premiere serioase (aniversările lor, Crăciunul, Revelionul, astea-s premiere-gigant) apoi, gata, intru pe repeat… Doamne, dă-mi putere să trec peste toate întreg la minte! Luni dau examenul la LCB, sper să-l trec cu brio, începe ultimul curs apoi cu Dzeu înainte. N-am prea multe să cer de la viață în general, nu mai am cer de la nimeni nimic, mi le ofer singur… sau poate… ar fi ceva dar doar de la noul meu cartier… Moncloa, mon amour, atât vreau să te rog, și nu e mult, jur, te rog să mă îmbrățișezi puțin, ia-mă la pieptul tău și oferă-mi, rogu-te, un strop de căldură. Fă-mă să simt că aparțin. Atât.

Habbini.

Madrid