Dragele mele, iubitele mele, îngerii mei, luați ceea ce vă scriu ca pe o confesiune a unui părinte care-și admite vina și încercați să nu mă judecați prea aspru căci, indiferent cât de greu vă vine a crede, în pieptul meu inima bate puternic (ca întotdeauna și până la finele vieții) doar pentru voi.

În fiecare dimineață în drumul meu spre universitate trec pe lângă o localitate al cărei nume m-a fascinat încă de prima oară când mi-au picat ochii pe el: Somosaguas. (suntem ape). Cred că e cea mai frustă afirmație pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Da, e adevărată, suntem doar ape. Care mai bălți, care mai lacuri, care mai mări, care mai mai oceane, care mai stătute, care mai limpezi, sărate sau dulci chiar nu contează, numitorul nostru comun e că suntem ape și atât. Superb. Încălzește-ne, soare, și ne evaporăm, răcește-ne, vânt, și înghețăm, crapă-te pământ și dispărem în adâncul tău, suntem distrugători dar și delicați, suntem creatori de viață dar și călăi deopotrivă, suntem minunați dar și cruzi, iar adeseori când ne lăcomim devenim minunat de cruzi… Me cago en este vida, urâtă descoperire. Ne place să pasăm responsabilitatea a tot ceea ce este urât în noi pe spinarea destinului care, vezi Doamne, ar fi un Dat de undeva de sus și că noi, săracii de noi, nu avem nimic de spus în chestiunea asta dar adevărul teribil este că da, iubitele mele, avem opțiuni și încă cu nemiluita, vă asigur, doar că întotdeauna o alegem pe cea mai dură dintre toate ca nu cumva să ne înșelăm our true nature. Somosaguas. Suntem designerii propriilor destine și că dacă ni se întâmplă să rănim o facem în deplinătatea facultăților mintale și în mod deliberat. Ca și apa, e în firea noastră ca atunci când ni se pune pata să ucidem cu aceeași dezinvoltură cu care dăruim viața, iar când o facem, nene, nu ni se clintește niciun mușchi pe chipuri. No fuckin’ mercy, no prisoners taken, take it and deal with it. Nicio decizie nu e cântărită a priori, o luăm pur și simplu doar pentru c-o simțim. Că ulterior, și cel mai adesea, regretăm teribil prostia făcută asta e cu totul altă chestiune ce va fi “atacată”, indreptată sau lasăta așa cum a căzut în mod exclusiv în funcție de tipul de matrice pe care am fost proiectați individual; dacă ești orgolios preferi să suferi ca un câine decât să-ți admiți prostia, dacă ești submisiv din fire îți vei turna cenușă în cap în public, dacă ești laș vei fugi de confruntare iar dacă ești visător te vei îmbăta cu ideea că “lasă, nu-i nimic, o să găsesc eu ceva mai bun”… Putem repara ce am stricat? Normal că putem. Apa distruge dar odată cu șuvoaiele ei aduce și mâlul fertil. Vrem asta? Avem nevoie de asta? La întrebarile de mai înainte nu vă pot răspunde de unul singur. Nu, nu pot blama Destinul pentru ce vi s-a întâmplat. A fost mâna noastră, a părinților voștri. Destinul nu este “ceea ce se petrece în viitor”, el este “suma deciziilor noastre de moment”. N-are nicio treabă cu alegerile făcute de noi în sensul că nu ni le bagă pe gât cu de-a forța ci noi suntem ăia care i le aruncăm în cârcă. Destinul este suma alegerilor noastre. Nu știu dacă pricepeți ceea ce vreau să vă spun. El este doar o simplă coală albă întinsă dinaintea noastră pe care noi, părinții voștri, cei care v-am promis să vă ferim de toate relele, am ales să v-o desenăm oribil. Amândoi. Dacă suferiți acum aflați că jumătate din vină îmi aparține. Amândoi v-am dăruit viața ca mai apoi să v-o înecăm cu șuvoaiele noastre nemiloase. Somosaguas.

Regret enorm? O, și încă cum! În fiecare sfântă clipă scursă, parcă, ca veacurile de lent. Port în suflet milioane de regrete pe care n-aș avea timpul și nici spațiul necesar să le înșir aici. Regret până la durere fizică că nu m-am îmbălsămat în tine ori de câte ori cântai fals și tare până mă asurzeai, adorabila mea Sarah; află că acum aș face-o vrăjit cu anii fără să respir doar ca să nu te spulberi dinaintea mea ca un nor de vapori în adierea zefirului. Regret până-n măruntaiele atomilor că nu am respirat până la intoxicație răsul tău molipsitor, iubita mea Hannah; acum te-aș strânge la piept fără să-ți mai dau drumul vreodată. Pe zi ce trece sunt mai îngrozit de povara teribilă pe care o port iar asta mă dezintegrează lent, particulă cu particulă. Vreau să vă redau ceea v-am promis cândva și dacă asta înseamnă să-ncep prin a-mi admite partea mea de vinovăție atunci sunt gata, sunt aici, o admit, v-o admit, tatăl vostru a greșit teribil și vă cere îndurare. Tot restul vieții o să mi-l dedic vouă, iubitele mele. Sunt al vostru, materie și spirit. Doar al vostru, ya uyuni (ochii mei). Somosaguas, adevărat, doar că apa asta n-o să vă mai facă rău niciodată căci promite în mod solemn că pentru voi de acum înainte o să fie veșnic safi (cristalină)… vă iubesc.

Madrid