Calle Rodrigo Uhagon – Calle Zamora – Calle Sagasta. În mai puțin de o oră aveam bunurile personale împrăștiate în trei locații și vehiculele din dotare în alte două, iar cu toatele desenau pe harta Madridului o pentagramă cu unele dintre laturi lungi de cel puțin 6,5km. Coño, que situación de puta madre! Nici n-am știut că dețin atâtea căcaturi. De o săptămână tot simțeam eu că undeva dincolo de orizont se strâng nori grei dar pulea mai acordă atenție tuturor semnelor când pe sub nasul lui se perindă atâtea și atâtea tapas-uri; cine mai avea timp și de buletinele meteo? Așa-mi trebuie, cabron; acum transpir ca un animal de tracțiune. De când am revenit în Spania caut cu înfrigurare o locuință mai acătării dar nu găsesc nimic pe placul meu; Ori e frumos și scump, ori e ieftin și acceptabil dar e într-o zonă de umbli echipat în “treling” ca să nu te stingherească la fugă, ori e exact ca-n Culo de Madrid și mare afacere n-aș prea face. Aș bate câmpii dacă ți-aș spune că August e la fel de mort în Spania pe cât e la vecinii lor din “cizmă” dar există ramuri întregi din economie care în luna amintită pur și simplu aproape că dispar iar la norocul meu, cum era probabil și normal, printre ramurile amintite se numără și imobiliarele. Nada. Indiferent cât am sunat sau câte mailuri am trimis peste tot pe unde am bătut la uși era “cerrado” (închis). Fâs. Asta e, mai plătesc o lună în El Culo (conform verbal agreement-ului cu proprietarul englez) și taman bine, am toată luna Septembrie la dispoziție să rezolv problema locativă mi-am zis eu liniștit.

Este a doua mare Fiesta “Sanse” (San Sebastian) după cea din Pamplona – mă asigură Akhil în timp ce stam pe o bancă așteptându-i pe Matt și pe Jessie să iasă prin gura de metro din Alcobendas. Fiesta e compusă dintr-o corrida, dar nu este una tradițională în care se omoară taurii, iar în ziua următoare curajoșii aleargă înaintea animalelor mânate de pastores pe străzile orașului pe un culoar determinat și bine îngrădit. O să-ți placă mult – continuă el, evident încântat de spectacolul la care urma să participăm cu toții. Eu eram și așa entuziasmat de perspectiva de a petrece o parte din weekend cu prietenii, darămite să stau cu ei și pe deasupra să mai și asist la un festival atât de important. Evident că nu mai aveam nevoie de lămuriri suplimentare și că-i împărtășeam bucuria cu inima deschisă. Cu toții urma să dormim la Akhil acasă și toată săptămâna am vorbit numai de asta super încântați căci ne înțelegem foarte bine noi între noi. Deși suntem diferiți din toate punctele de vedere facem o echipă super mișto. Adusesem cu mine să le dăruiesc niște “marfă rară” (untură animală, spice-uri, siropuri de trandafiri, melasă de rodii etc) și te asigur că gestul a fost foarte apreciat. Până la capăt suntem o gașcă de bucătari care se adună să petreacă împreună, nu? Ce pana mea să-și dăruiască? Herpes… Pula!… rețete, tehnici, mirodenii și scule de bucătărie, aia-și fac cadou. Și bilete la corride. Ole!

Futu-i! N-am recepție! Asta e, am să revin la Madrid citind semnele de circulație, fix ca pe vremuri – mi-am zis eu pornind motorul după ce mi-am luat rămas bun de la toți. Mă las ghidat de trafic către orașul care mi se lăfăia sub ochi cât e orizontul de mare și-mi pironesc privirile pe cei patru frați, cum sunt denumiți zgârie-norii iconici ai Madridului. La un moment dat își revine și waze iar câteva momente mai încolo sună telefonul cu număr de Spania. O fi vreu agent – mă gândesc eu. “Hola, sunt fata de la curățenie, când pot trece să încep treaba?” … “Que?! Aveam parte și de serviciul ăsta și eu n-am știut-o? Cum dracului?” Apoi mi-a trecut prin cap un gând sumbru. Îl sun pe bulangiul ăla de englez să-l întreb când pot plăti chiria pentru luna Septembrie la care el mă invită s-o fac luni. Perfect. Închid liniștit și pornesc motorul. Nu trec de primul semafor al orașului că sună din nou. Când văd cine mă sună am înțeles exact ce urmează… Contractul meu expira în ziua aia…deci, în aceeași zi se muta altcineva. Mă lăsase în pula goală bulangiul deși avusesem o înțelegere cu el. Să te fut!

I’m gonna fucking do it! țipa excitat Jessie în timp ce țopăia pe ambele picioare. Ești sigur? îl întreba repetat Akhil. Ai fumat ceva azi? Ai băut? Poți alerga? Vezi că nu e de glumit cu taurii ăștia; au sute de kilograme și sunt taurine de corrida. În fiecare an se lasă cu răniți – încerca Akhil să-l descurajeze; dar dracu îl mai oprea pe Jessie acum că luase decizia. Do it! – Îi zic eu. Acum creezi o amintire pe care s-o depeni copiilor și nepoților tăi iar nouă o poveste de spus la o beție între noi. Do it if you want but try to be safe. Love you, man! Batem cuba și-l văd cu se cațără peste structurile din oțel care construiau culoarul taurilor apoi dispare în mulțimea excitată la maxim de ceea ce urma să se petreacă în numai câteva minute. Afară ardea ca în cuptor dar asta nu oprea forfota deloc. Peste tot auzeam oamenii înjurându-se cordial, așa, ca-ntre prieteni, n-aveau nicio treabă, inclusiv cu polițiștii împrăștiați în dispozitiv care le răspundeau cu buchete de puta madre, cojon și joder fără să se simtă careva jignit. Pana mea, spaniolii înjură degajat până și în emisiunile Tv așa că ce să mă mai mire, deja m-am obișnuit și-i ador pentru asta; nu m-ar mira ca și regele să-și bage ceva în premier când lucrurile nu merg bine. Ole! Akhil, Matt și cu mine ne cățărăm pe un profil de fereastră agățați cu mâinile de grilajele fagure când auzim racheta-artificiu cum șuieră startul căutându-l din priviri pe Jessie. Ce să vezi în coiala aia? O laie. Primii pași făcuți de curajoșii din față erau casual, ca de jogging light după un cafe con leche dar n-a durat mult până i-am văzut cu adevărat panicați… LOL, Jessie ne povestea cum alerga el degajat tot privind peste umăr în urma sa după tauri dar asta până când l-a ajuns și depășit ultimul pachet de runneri, adică profesioniștii echipați în uniforme reprezentând “școlile” cu tradiție, tipi care i-au dat un brânci și i-au răcnit “¡¡¡corre, coño!!!” (fugi, pizdă!)… Când a belit ochii în spate și a zărit taurinele la mai puțin de 5 metri de el a simțit că se căcă cărămizi. Povestea că tot ce mai ține minte e că i-a întrecut pe toți până s-a trezit în mijlocul arenei de corridă unde a fost tras la adăpost pe după mantinelă de către organizatori. Priveam la chipul lui care radia de bucuria c-o făcuse și mi-am jurat că la anul o fac și eu… He fuckin’ did it! Era campionul nostru și cu toții eram mândri de el. Jessie, puștiul grupului nostru o făcuse!

Dacă Jesse a făcut-o pot s-o fac și eu! – mi-am zis în barbă. M-am mobilizat și am început să strâng catrafusele. Joder, când pula calului am strâns toate astea? Scule de bucătărie, cuțitoaie, cuțitașe și cuțite ca pentru un mic război, cinci uniforme, unele spălate altele deja întinse, Magimix-ul pizdii greu cât un rottweiler, boxă audio, acte, chei, pantofi cât pentru o companie de asalt (ești o cocotă masculină, futu-te-aș!) geci de toate felurile pentru toate gusturile și anotimpurile… cărți, șosete, tricouri, pasta de dinți, încă o pastă de dinți … când dracu am luat-o p-asta imensă?… La sfârșit când am tras linie am constatat că aveam 24 de papornițe de “mega”, 5 genți de voiaj și o chitară rece. Aia-mi mai lipsea.. Toate, însumate, ocupau un volum V6 iar în mașinuța mea puteam îndesa un volum V0.9 Joder! Cum se traduce “pieptăna-ți-aș sufletul cu p%$@”?… P-asta am auzit-o în țară și concluzionasem că dacă e vreun moment potrivit s-o scot pe gură află că altul înafară de acela nici că mai era. Sună englezul și-mi spune că mă aranjează până pe data de 25 septembrie cu o locuință. Normal că se simțea vinovat. Uitase de mine sau se hrăpărise. Mă durea în banană din ce motive riscam să ajung sâmbătă la 13:00 în stradă, trebuia să mă scoată din mierda.

Du-te în Zamora 16. Perfect! Încarc mașina cu 14 sacoșe și fug la adresa cu pricina. Caută loc de parcare, găsește unul dubios, descarcă pe rând sacoșele, cară-le la ușa imobilului, sună după administrator, vine greu, dă cheia, deschid ușa de la intrare (poartă care era ținută în loc de un resort atât de puternic încât jurai că-i suspensie de camion), afară 49 grade, mașina neagră, eu nervos. Mă urc înapoi în mașină să mai fac o tură. Alți 8 kilometri. Sună telefonul. Iartă-mă, îți dau o altă locuință. S-a produs o eroare (Pula, aia din Zamora era un apartament cu două dormitoare și între timp sunase careva interesat; pe cine credea el că duce cu preșul?) Îți dau unul în Sagasta dar vezi că e în centru-centru. Și ce dacă? Asta e. Ok, no worries. Nu eram în măsură să-l fut în bot. Aveam o criză de rezolvat. Dut-e înapoi în Culo de Madrid, mai încarcă o șarjă dar du-o la altă adresă. Pe drum fac un mic detur ca să iau cheile noii locații în primire, bag adresa nouă, navigația mă bagă în… morții mamii. Nu mi-a venit să cred unde era locația. Coșmar! No fuckin’ way! Trotuar blindat cu gard metalic, bandă specială de taxi și de bus dublată de bandă pentru biciclete, triplată de demarcatoare din plastic albastre, cvadruplată de o bandă pentru mașini și biciclete unde regimul este de 30km/h maxim ca la final să se-ncheie apoteotic cu o bandă schimonosită pentru vehiculele normale. Oh, really? Acum oprește mașina personală la trotuar și descarcă-n pizda mă-tii hanțele îndesate cu picioarele acolo unde doar Regele Spaniei poate opri fără să i se aresteze până și certificatul de naștere. Am dat roată cvartalului, m-am strecurat printre cei nu mulți, doar câteva milioane de turiști, ca să zăresc pe una din laturi o foarte generoasă străduță cu 17 locuri de parcare din care trei special amenajate pentru persoanele cu handicap. Era tentant dar…neah… După două tururi și între trei patru valuri înspumate de turiști care se vânzoleau pe stradă ca de “Black Friday” disting o intrare de Parking. O bag înauntru, cobor patru etaje și în sfârșit găsesc un spațiu gol. Golesc mașina de lucruri (ca un barbat, adică iau toate pe mine și după mine dintr-o bucată) și urc anevoios pe trepte, rampe și alte cadavre până descopăr un lift. Fericit, scot aerul din el când intru și așa ajung și eu la suprafață. În colțul opus clădirii mele. Să te fut! Traversez trei zebre, afară 49 grade, calc în picioare trei potăi, primesc un buchet de fick dich, puta madre, merde și cazzo… Mă proptesc de ușa de la intrare ca să bag cheia, ușa cedează și eu să mă duc în bot cu toatele. Mă lovesc de toți pereții, agăț cu umerașele cutia de scrisori, caut ușa mea și …pula. Știam eu că e prea frumos. Englezul meu e prea chitros să se fi riscat la o investiție majoră chiar la stradă. Nu mă înțelege greșit, orice ai cumpăra în clădirea asta, chiar și o debara, tot face cât trei locuințe ca cea din care mă mutam eu. Think like him. Unde ar cumpăra el? M-am gândit că sunt un șobolan așa că unde m-aș ascunde? Am continuat să mă lovesc de ușile de pe culoar, trec de lift și zăresc o altă ușă. That’s more like it! Continui, trec de ușă și dau de o curte interioară. O traversez, zăresc o altă ușă, o deschid, fac dreapta mânat de instinct și văd un butuc mai altfel. Privesc la cheile din mână și-mi zic “astea sunt chei mai altfel”. Bag cheia în butuc și ta-taa! Recunosc același căcat de mobilier ca în Culo de Madrid. Eram, finally, și eu acasă! Acum, please repeat. Dar invers. Du-te în Zamora, caută un loc de parcare, coboară papornițele, caută-l pe administrator, predă-i cheile și casa, indeasă toate în mașină din nou și du-te la noua adresă. Pula parcare din nou. Mă risc cu locul pentru handicapați, descarc în viteză, revin la mașină și off you go la vechea adresă ca să mai încarci rahaturi… Încarc, revin… zero locuri de parcare. Nada. Peste tot era full. Era sâmbătă, orele 23, peste tot domnea voia bună și promisiunile unei nopți de ciocane iberice. Joder. Am revenit la garajul închiriat, mi-am băgat picioarele în ea de viață, mi-am luat motorul și am petrecut o ultimă noapte la vechea adresă. Așa am pus eu capăt unei Ere. Adios Culo, bienvenido ombligo. Urc pe scara intestinului și ăsta e un semn bun. Coño, claro que si!