Aștept pe cineva. Sorb un “americano” dubios a cărui singură calitate e că a venit la pahar de 330ml, adică mult. Ocup răscrăcit trei scaune metalice dintr-o baterie de cel puțin 20 montată la perete în exteriorul clădirii. Pe cel din stânga mea se odihnește geanta mea de poștaș, Belstaff, plină cu “căcaturi electronice”, în dreapta mea am țigările, bricheta și cafeaua iar eu zac între ele nesimțit c-o eșarfă înodată lejer la gât. Sunt în Italia, pana mea, unde toți poartă câte o eșarfă la gât deși arareori se justifică din punct de vedere meteorologic. Ma, e bello, no? Zâmbesc. Mi-am adus aminte de frizerul de ieri. Un român caută o frizerie în Milano. Sună deja ca un banc. În Spania, la fiecare trei locante dai peste câte o frizerie sau peste câte un coafor iar explicația vine negreșit din raportul cerere-ofertă. Acum, deși sunt extrem de curios s-o aflu și am tot întrebat, nimeni n-a știut să mă lămurească de unde le izvorăște furia cu care își ferchezuiesc căpățânile atât de des, pot însă doar bănui că vine de undeva din vremuri străvechi, poate taman de la invazia arabo-berberă… Am mai zis-o și o repet, francezii au mare noroc cu Pirineii căci dacă munții ăia nu existau, apăi nene, la prima adiere de vânt rătăcită dinspre Africa li se umpleau croque-en-bouche-urile cu floci iberici, cari mai drepți și cari mai resbeliți. Iau o gura de cafea. A, da, mi-am amintit…frizeria. Din dorința de căpăta și eu o oarecare respectabilitate, sau poate pentru că m-am molipsit la rându-mi cu boala tunsului, în urmă c-o zi am luat la picior Milano să găsesc negăsitul: o frizerie. Iau la pas vreo 4 kilometri de șosea încercând cu disperare să intuiesc cam pe unde și-ar deschide vreun frizer o prăvălie și poc!, când mă așteptam mai puțin zăresc una vis-a-vis de mine. Frec palmele fericit și traversez. Deschid ușa dar mă opresc în toc mirat: deschisesem un portal care dădea fix în cartierul meu din Madrid. În stânga îl zăresc pe Mr. Fi (Figaro în mandarină) care mi ți-l prelucra allegro pe unul care clipea grăbit și în mod ostentativ către mine. L-am ignorat și mi-am rotit privirea prin camera întunecată curios să descopăr unde e pisica aia spânzurată de gât care miorlăia atât de disperată. Pe un alt scaun de frizer (și tolănită cumva pe burtă – așa cum numai copiii știu s-o facă), zăresc o fetiță pierdută complet într-un telefon mobil. “A, era muzică!…n-aș fi zis” N-apuc să întreb ce și cum că mă trezesc luat de mână de către o creatură îmbrăcată în negru, condus și așezat rapid pe un scaun după care …puf! a dispărut ca prin magie din fața ochilor mei ca s-o revăd 5 metri mai încolo în fața unei oale cu ceva ce părea fasole verde. Era Mrs. Fi. Ridic din umeri și îmi fac de lucru. Priveam plictisit în telefon când am auzit arrivederci și tropăielile clientului de dinainte care de acum rupea asfaltul într-un cor de “madonna mia!” …

M-am răsucit să văd de que se trata când îmi simt capul prins într-o încleștare ca de wrestling. Nu m-am pierdut cu firea și i-am explicat următoarele: “curăță firele mai înalte cu un 2-3, curăță barba tot cu un 2-3, tunde și tu un pic mai mult pe laterale cu un 1 și gata. Si?” El dă din cap c-a înțeles, eu mă minunam de prejudecățile mele când … plm… am trăit o experiență de tip “merinos” în luna mai; Băi nene, Dintr-o singură mișcare “șaoling” mi-a ras juma de barbă așa cum ai tunde o oaie apoi mă întreabă: “e bene? numero due. Si?” Am căscat ochii a neîncredere și n-am apucat să mai zic ceva că mi-a ras și jumate din freză pe aceeași parte. M-a pufnit râsul…ce mai era să fac? Si, e perfetto, ‘tu-ți global village-ul mă-tii!… În dreapta mea lucrurile o luaseră de tot razna; în telefonul copilului de acum mieuna un cor întreg de cântăcioase iar aia mică își mânca mucii de zor fără să-și fi dezlipit nicio secundă privirile din ecran. Între timp îmi pică și mie fisa, m-am dumirit de ce clipea ăla de dinainte… asta era! S.O.S!… joder! dar nu mai conta, really. Aisbergul mă scufundase și pe mine fără nicio milă.

Acum e 07:45. La 08:17 aterizează cursa de București în măruntaiele căreia căreia, pe scaunul 1C, moțăie amețită de oboseală cineva special. Am făcut niște eforturi mari să pregătesc intâlnirea noastră, n-a fost ieftin, însă privit prin prisma mizei puse la bătaie, și care este una imposibil de calculat, absolut uriașă, ar fi absolut vulgar până și gândul să mă pun pe socotit. Mesajul meu nu este “iată, ce îți pot oferi” ci “iată, ce putem avea și către ce trebuie să țintim împreună”… Acum calibrez, tarez instrumentele unei foarte probabile relații. Le setez pe “bulă zero”. Experiența pe care mi-am propus să ne-o oferim, fuck it, va fi un Big Budget Play pentru că intenționez să produc un blockbuster, nu o amărâtă de piesă de teatru independent pe butoaie. Whatever you do, think big, for fuck sake, aim for the elephant, don’t shoot the dog. Îmi vine să râd când încerc să fac o paralelă între pregătirile mele costisitoare și Aeroportul Milan-Bergamo; aerogara cumpătării și vizitatorul cheltuitor, împreună facem (probabil) cea mai instabilă emulsie ever și nu e singurul contrast trăt în ultimele mele 24 ore. Să vezi hotelul în care mi-am luat camera, în Chateau Foaie-Verde, o clădire splendidă lipită perete în perete de un centru pentru ajutorarea refugiaților. Ha, am murit de râs! Două D-uri împart un areal mai mic de 3000mp și amândouă mă fascinează dincolo de rațional: Decadență și Decădere. Caviar și aromă fină de pișat. Eu mă simt un actor care aparent joacă în amândouă piesele căci deocamdată stau c-un crac în fiecare dintre cele două lumi. Rămâne de văzut unde mă adun cu ambii la un loc.

Amintiri din Milano depănate în Navalcarnero