“Call me Ishmael“… Probabil, cea mai faimoasă propoziție de deschidere a unui roman din toate timpurile. De ce neapărat Ishmael? Pentru că nu contează cum mă strigi, mi-e indiferent, sunt oricine și sunt oricând. Sunt tu, sunt el sau restul, sunt voi toți. Dar dacă tot insiști (și nu știai) Ishmael a fost unul din cei doi fii ai lui Abraham, alungat să moară în sălbăticie de foame și de sete și care a scăpat doar prin miraculoasa apariție a unei fântâni. D-aia! Și ca să vezi culmea potrivelii, exact ca și naratorul romanului lui Melville, m-am îmbarcat cu tot cu arme, groază și fără prea multe alte perspective pe o baleniera ce urmează să se desprindă de docuri ca să-l vâneze pe monstru: Viața. Înc-odată, din nou, again… Nicicând nu m-am identificat mai mult cu amândoi, atât cu personajul cărții cât și cu nefericitul circumcis. Sunt fiul lui Abraham alungat să moară de foame și de sete pe baleniera pornită să-l facă sushi pe Mobby Dick. Ce mă cam jenează e că o fac la vârsta la care, de regulă, începi să te pregătești de aselenizarea în pensie…

Ca să ajungi în barrio-ul meu venind dinspre centru (btw, nici până acum n-am aflat cum mă-sa se numește căcatul ăsta de cartier și șanse sunt să n-o aflu multă vreme de acum încolo) treci pe lângă gara Atocha, curgi cu pulăul de trafic pe Calle de los Embajadores, “alergi” cu 50km/h până ți se lungesc urechile printr-un pasaj (e opțional, dar te complici dacă alegi s-o iei pe deasupra) apoi faci la dreapta și înc-odată la dreapta. Ei bine, acolo ai să dai de Puente de los Capuchinos (Podul Capucinilor). Sincer, să mor dacă-l rețineam dacă nu-l auzeam pomenit de un taximetrist. Noroc cu numele lui sonor, cu mult gravitas, ca dacă-l judeci după înfățișare, care e mai degrabă una anostă, nu dai nici doi scuipați pe el. Leagă comunitatea de pe ambele maluri ale autostrăzii ce-o taie în două, de Biserica, ce să vezi, tot a Capucinilor. Acum, după mine s-ar fi putut numi binermersi și podul Shenzen sau Titicaca socotind chinezii și mărunțeii din Lumea Nouă care-ți taie calea de-a-n pulea fără să se sinchisească că tu-ți rupi osiile-n gropi frânând disperat să nu-i culegi din radiator. Unde eram? A, da, treci Podul Capucinilor și începe samba-ul printre chinezi și sud-americani. După două semafoare ajungi la Bdul Marcelo Usera, faci la stânga, virezi strâns prima la dreapta și ai să vezi un Porsche negru care are tot atâta sens pe strada cu pricina cât are un scoțian în kilt în Lacul Lebedelor dansat pe scena lui Bolshoi Teatr… Calle Rodrigo Uhagon sau ECM “El Culo de Madrid”. Trebuie să mă mut. Mi-e limpede că trebuie s-o fac și încă pronto pentru că nu mai e de stat aici. Gata, a trecut “epoca romantică” a suferinței. Fundătura asta venea mănușă, nici că mi-o puteam asorta cu ceva mai bun de atât, mă jur. Not anymore, baby, de acum trecem la reconstrucție pe toate planurile și începem cu reședința. Restaurație completă. Ishmael îi arată degetul lui Mobby Dick: Fuck me, eh?! No, please, fuck you!

Călătoria cu mașina până în Spania a fost exact ceea ce aveam nevoie ca să să forțez cumva transformarea prin care trec. A accelerat-o, și Valkyria n-a fost străină deloc de proces căci ea, codoașă bătrână, mi-a mijlocit toate conversațiile avute (sub diversele ei forme) cu Bărbosul. Fără ea n-aș fi cunoscut cel mai nebun și mai eficient mecanic bavarez ever de la care am învățat că dacă pare grav e pentru că nu te uiți în pizda mă-tii unde trebuie și că e mai ușor de reparat decât ai crede, fără ea nu mi-aș fi cunoscut îngerul trimis de Ăl Bătrân deghizat în atât de neverosimilul Shawn, americanul-iranian care, prin conversațiile purtate cu gurile pline de migdale prajite stropite cu Vodka-Martini dirty, adică cocktail-uri bărbătești (există, oare, așa ceva?) m-a mai eliberat de o bună parte din povara pierderii recente; fără ea nu l-aș fi întâlnit pe … să-i zicem “Bruce“, rechinul-vegetarian din Finding Nemo, un Lord britanic, căruia i-am câștigat respectul reparând-o c-o agrafă de birou și c-un patent (efectiv, pe genunchi) între mașinile de milioane de euro pline ochi de genți Vuitton, și pe care, spre amuzamentul meu, l-am lăsat să se joace la volanul ei în fața unui hotel de 5 stele din Milano. LOL, la sfârșitul conversației noastre extrem de joviale mi-a achitat prânzul frugal și m-a invitat să-i fac o vizită la Monaco (unde locuiește) sau în Marbella încurajându-mă să-i scriu. Fără ea nu m-aș fi rătăcit pe dealurile verzi ale Provence-ului și n-aș fi cunoscut în veci (poate) comuna în care și-a trăit o bună parte din viață Moliere. Mulțumită Valkyriei mele mi-am încrucișat destinul cu cel al unui bucătar profesionist și al familiei lui tinere (rezidenți în Batide), cu cel al unei recepționere olandeze c-o poveste absolut halucinantă, cu a unui mecanic de hotel hâtru și extrem de prietenos, cu cel al unui administrator de batide amabil și generos și cu cele ale unor mafioți ruși (proprietarii fermei) extrem de suspicioși. Mulțumită ei am avut parte de (poate) de cea mai interesantă Călătorie din viața mea, dacă nu, oricum unica de acest fel pe care dac-ar fi s-o descriu cumva ar fi “râuri de espresso și crossante vechi de o zi“… Ți-am zis eu, e o codoașă de mare clasă, baba mea și împreună facem o pereche cel puțin interesantă. Doar întâmplarea face că ea este baleniera mea. Sau poate că nu… Am tras concluzia că mi-a fost scris să am aventura asta și că putea fi oricare alt vehicul, însă dacă mi s-ar fi oferit ocazia să-mi aleg unul n-aș fi ezitat nicio secundă, ți-o jur, aș fi ales-o tot pe ea, pe micuța mea războinică mea teutonă. Pe ea m-am îmbarcat să-l dovedesc pe nenorocitul meu de Mobby Dick so, yeah, Call me Ishmael... why not? Nu-mi pasă căci ți-am mai zis-o și la început, sunt oricine și sunt oricând…

Madrid