Ieri am fost invitat de către un prieten bun (unul din puținii mei prieteni buni) să dăm o fugă până în Prahova ca să urmărim live cea de a doua etapă a tradiționalului (deja) Raliu de Coastă-Sinaia. Cum S., la rândul lui, e un “alergător” cu ștate vechi bineînțeles că se cunoștea cu toții de acolo așa că (în mod automat) aveam free pass backstage unde voia mușchii noștri, la mașini, la standuri, peste tot fără nicio opreliște. Anyfuck, promitea să fie o zi mișto. Oricum, ce altceva mai bun aveam de făcut singur cuc în București? Și chiar, pe bune, a fost mișto. Pe lângă faptul că ne-am fugărit motoarele de le-au sărit cilindrii pe șoselele patriei până la Sinaia, (motivul principal pentru care orice motociclist iubește drumurile lungi), la destinație am mai cunoscut și niște oameni nebuni rău de tot. Nebuni cu dungă pe buletin, dar frumoși în dileala lor. Am luat contact cu un Univers “ascuns la vedere” majorității, un sport în care se cheltuiesc sume absolut uriașe pentru… well, nimic. Nu tu drepturi de televiziune, nu tu faimă internațională, nu tu puncte în circuitul mondial de profil și toate se justifică, evident, doar pentru satisfacția de a-ți fi urmat pasiunea pentru caii putere. LOL, recompensa oficială este un căcat de cupă de 2 lei. Atât. Pe la 14:00 ne-am decis să plecăm înapoi spre casă urmând să ne oprim în Floreasca, la o terasă. Buun, zis și făcut. ajungem la terasă, oprim motoarele, descălecăm (urmează tot ritualul… manuși, căști, alea alea), cautăm o masă liberă, o găsim și ne aruncăm pe scaune mândri. “A fost mișto“… super concluzie. Și singura. Suntem prieteni foarte buni, ne știm naibii de aproape 30 ani și nu avem nevoie să mai comunicăm verbal. O facem în gând și ne înțelegem perfect. Lângă masa noastră observ un cunoscut care, evident, luase deja masa deja impreună cu familia lui și care de acum se pregătea să plece. Mă ridic, mă îndrept să-l salut pe tip, prietenul meu îi zarește și sesizez imediat că ceva l-a tulburat pentru o clipă. Ezitarea lui n-a durat mult însă a fost suficient cât să mă prind că urmează să aflu o poveste care-mi va ruina un picuț dispoziția.

Revin, ni se înmânează meniurile, eu îl ridic pe al meu și încep să-l răsfoiesc rapid în timp ce prietenul meu sfredelea telefonul foarte concentrat. “Aș lua niște brusche…” și n-apuc să termin ce aveam să spun că-n fața ochilor priveam în telefonul împins sub nas la chiar very doamna blazată de la masă căreia tocmai ce-i dădusem cu “sărumâna”. N-arăta chiar rău la cei 40+ ai ei dar nici vreo sirenă senzație nu era. Avea sâni uriași și fața lovită peste tot de diversele substanțe interzise prin convenții internaționale imediat după Primul Razboi Mondial, asta e cam tot ce am reușit să memorez. Nu-mi venea să cred că acritura care abia de mă salutase strângea în brațe cu foc, zâmbitoare de parcă trăsese lozul cel mare, un “mușchiulos” sesizabil mai tânăr ca ea și care nu semăna deloc cu soțul. Din fotografie reieșea limpede că erau familiari și că nu era vorba de genul ăla de familie (în sensul de frați, veri etc) , ci că erau more of a fuck-type familie. Blimey! Prietenul meu o recunoscuse imediat pentru că relația ei cu “trainerul” personal era, aparent, de notorietate în cercurile lor comune. Ea îi dădea țâțe și bani iar ăla îi întorcea favorurile cu mult morcov și c-un “bagă repede zece abdomene”. Realizezi că mi s-a tăiat instantaneu foamea, nu? Ce pula calului i-a lovit pe toți de-și fut, ca turbații, viețile cu atâta poftă? M-a cuprins o deznădejde care mi-a încălzit sângele din vene până la clocotire. Chiar nimeni nu mai e normal sau eu sunt nebunul și restul e normalul? De asta am avut și eu parte 26 de ani? Am visat eu, oare, atât de profund încât mi-am substituit complet realitatea? Ședințele ei săptămânale de vibrospanac menite să-i întindă ei pielea erau cumva același lucru? Priveam la copilul ăla inocent cum își consuma desertul așezat confortabil în DMZ-ul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud și-mi venea să mă ridic în picioare, să-mi apuc masa de blat cu ambele mâini și să rag înspre ei ca un leu până ce-mi scuipam plămânii, lob după lob, pe bucăți. De ce pana mea v-ați mai luat, mă, dacă nu sunteți capabili să vă țineți mădularele sau fageainele în pantaloni? Unde v-a stat mintea? De ce ați mai făcut și copiii, asta e de fapt și cel mai grav aspect în opinia mea. Ne jucăm de-a Dzeii, gustăm din actul Creației apoi ne pișăm pe ea cu boltă. Nu vă mai promiteți, băi, nimic! Nu vă mai jucați cu vorbele, nu aruncați în derizoriu chiar totul. Dacă ne demolăm absolut toate valorile, dacă ne trântim chiar toți idolii, ce sula lui Hector ne va mai rămâne la final? Care ne va mai fi liantul în emulsia asta a noastră de cacao pe care o denumim atât de pompos “relație”? Băi, nene, preacurviți cât vreți, futeți tot ce vă iese în cale ca smintiții, făceți-vă de cap o viață, complet de acord, dar când vă decideți să vă dați cuvântul, apăi nene, cuvântul cuvânt să rămână. E un verbal agreement pe care, șanse mari sunt, ca unul dintre cei doi să-l ia de bun. Care dintre voi doi alege de bunăvoie să fie Iago? Nu ar fi mai cinstit (în primul rând cu voi înșivă) să jucați de la bun început cu cărțile pe față? Poate că unul dintre voi doi știe exact ce vrea și că vrea absolut orice înafară de experiențe de genul ăsta. Apoi, să mai facă și copii… fuck me… Lasați-vă măcar o ușă deschisă, cruțați-vă (măcar) un singur pod de funie, ultimul, nu-l pârjoliți și p-ăsta pentru că-n eventualitatea extrem de probabilă că vom da numai de fundături rămânem cu toții, naibii, blocați dincolo, pe malul “ălalant” al prăpastiei.

Să fie, oare, divorțul, il gran’ finale al consumerismului capitalist? Țin minte că primele victime ale capitalismului de după 89 au fost pingelitorii și cei care remaiau ciorapii de damă. Ăia au căzut primii. De ce pizda mă-tii ai mai repara pantofii învechiți când îi poți înlocui binemersi cu unii noi? Ciorapii sunt, de acum, pe toate drumurile așa că du-te acasă cucoană, cine-ți mai trece ție pragul prăvăliei ca să-i repari tu? De ce să mai reparăm micile obiecte electrocasnice? La gunoi cu ele! Ce dacă arunci un prăjitor de pâine funcțional cu care puteai bate piroane după care îl așezai la loc pe masă și-ți futeai liniștit un toast? Tumora consumului de masă a prins momentum și ia adu-ți tu aminte cum, în mod constant și progresiv. i-au căzut pradă, rând pe rând, reparatorii de baterii auto, depanatorii de telefoane, de frigidere, ăia cu televizoarele, autoturismele, camioanele, casele etc. Iar acum, după ce ne-am îngropat în căcaturi de calitate îndoielnică… ta ta ta taaaaaa… la creme de la creme, am pus gând rău și căsniciilor. De ce pula mea să mai repari o relație când scoatem cardul, îl tragem prin POZdă și ne luăm instant o altă soție? Codul PIN și ia-ți acas’ noua ta mireasă cu LED-uri și 88 de computere dar care se strică înainte să-i sară gelul de pe unghii. Hopa! Avem o fisură în tencuială! Fuck it, radem casa cu temelie cu tot și futem una nouă în loc cu termopane albe. So, what’s next? Copiii? Și pe ăștia o să ajungem să-i înlocuim cu modele mai noi doar pentru că piața oferă unii cu opționale mai acătării? Să mor dacă nu m-a cuprins panica. Sulea mai are curajul să se mai încreadă în promisiunile celuilalt așa că tendința firească e să devenim proactivi; am să înșel eu primul ca să nu pic de fraier pentru că ea oricum “mă va face” cu trainerul.

Nasol… Mi-am regândit viața cugetând că prin meseria de bucătar voi împrăștia în lume cu mici îmbucături de iubire până ce-mi voi “regăsi” ceea ce am avut cândva. Însă la cum mi se dezvăluie lumea mai nou, mi se dă de înțeles că “iubirea” despre care pomeneam mai sus… o voi împrăștia în public ca un depravat degenerat, fără niciun sens și aproape exclusiv, numai sub formă de stropi…

Republica Dorobanți