Aveam 6 ani iar tata avea să revină dintr-o călătorie întreprinsă în Republica Federală Germania. După cum ne obișnuise deja (prost) știam sigur că odată ce va intra pe ușa casei o să deschidă bagajele ca să ne înece în daruri așa că realizezi cât de excitați eram noi, copiii, de revenirea lui în țară, nu? Ne descărnam în lava anticipației care deja friza delirul. Visam cu ochii deschiși cum din bagajele lui maro hard-shell aveau să se reverse toate minunățiile “lumii de dincolo” venite, hăt, tocma’ din “țara căcaturilor colorate” as opposed to the shit din “țara căcaturilor gri” în care avusesem nefericirea să ne fi născut. Mamei, săraca, tot ca de obicei, îi puneam răbdarea la mare încercare, mai ales în ultimele 12 ore până avea să aterizeze. “Când vine?”… “A venit?”… “Când plecăm la aeroport?”… “Are we there yet?” Așteptarea lui ne transforma pe toți în hiene înfometate și turbate de mirosul cald al sângelui prospăt.

Nu ne înșelase așteptările nici de data aceasta, normal că adusese cu el o grămadă de dulciuri nemaigustate, o grămadă de jucării extraterestre, haine colorate, blugi!, tricouri, pantofi pentru doamna inimii, bijuuri, ceasuri, adidași Adidas!… câte și mai câte… chiar se dăduse peste cap, săracul, dar fără știrea lui, pe lângă toate bogățiile lumii libere îndesate cu picioarele în bagajele lui de nevorbitor de nicio altă limbă decât araba, în metrul de casete VHS (așa cum știa tata să cumpere filmele), adusese cu el și un virus mai bengos ca West-Nile și mai mortal ca Ebola.

Imediat ce devenim părinți ne lovește strechea. Intrăm în panică. Problema e că ne țâșnesc în brațe din fageaina, ca mai toate chinezăriile, fără niciun manual de utilizare, doar cu urarea de “hai, noroc!” așa că improvizăm la greu, fiecare dupe cum îl taie capul. Sau mai rău, începem să ne uităm în gura oricui care (cică) știe cu ce se mănâncă copiii deși în alte condiții n-ai da doi scupați pe acela. “Dă-o-n mă-sa, știe ce vorbește, are copil de două luni și pare că s-a informat de la țâța lui Guru Maharishi, ia uite la ea cât de stăpână e pe subiect așa că fă cum zice”. –Cum? Să-l înregistrăm încă de acum pe o listă de așteptare la MIT? Se poate? Are doar o lună. Îl acceptă așa de mic? Pian, balet, scrimă, tenis, pictură, badminton, înot, karate, atletism și șah? Până la 3 ani că altfel e dejaba? Cum? Placenta se păstrează într-o bancă specială (contra cost) pentru un leac miraculos care urmează să se inventeze hăt, departe, când o înțărca Dracu iapa și astfel (copilul) se va putea repara “pe piese” în caz de accident? Cum de nu ne-am gândit la asta? Suntem chiar idioți!!! Fuck me, săracul copilul nostru, a avut parte de niște părinți varză, de niște retardați. Ia uite la ăștia, par să fi descifrat arta parenthood-ului in Sillicon Valley iar pe lângă ei noi părem veniți din Evul Mediu. Cum plm de ne-au dat ăștia voie să copulăm? L-am pierdut definitiv pe ăsta micu’; e clar, uite cum își mănâncă mucii, o să fie șoferul ăstuia cu MIT-ul. Fă, suntem praf! Ne lăsăm copleșiți de probleme la care ai noștri, la vremea lor, nici nu visau vreodată să se gândească și de parcă n-ar fi suficient, printre miile de angoase venite la pachet odată cu puradeii noștri, e însă una, nene, recurentă, care ne fute complet toată linștea: “E posibil să ne deraiăm copiii de pe șinele unui viitor grandios cu un căcat de gest pe care-l scăpăm absolut aiurea în preajma lor?; care ar fi acela și mai ales când, anume?“

Gândul că tu te-ai face responsabil pentru futerea destinului propriului copil e absolut cutremurător. O înjurătură în glumă, o corecție aplicată vreunuia în trafic cu un dos de palmă, o remarcă ușor rasistă, o beșină scăpată într-un moment prost, o păpușă necumpărată când fetița și-a dorit-o cu lacrimi în ochi și… bye bye Harvard, hello psiholog și terapie pe viață. Să fie, oare, un game changer faptul c-o surprinde pe mă-sa în genunchi sau pe tine scufundat cu botul între cracii ei? Poate că da, poate că nu. Bazându-mă pe experiența proprie sunt de părere că nu e chiar un basm. După mine “Vârsta sensibilă” la plozi, “zona roșie” ar putea fi perioada 5-8 ani. La mine a fost vârsta de 6 ani și vinovatul e, să trăiască Freud, tata, săracul. Tot ce a făcut, bietul de el, a fost să cumpere un film artistic prost: Car-napping – bestellt – geklaut – geliefert. Mint, a mai fost și un pornache în care un Indiana Jones blond și neamț cu chică și mustăcioară molfăia copios o fofoloancă teutonă 1980 style cu un bush amazonian atăt de robust încât avea nevoie de macetă ca să-și facă cărare prin desiș… deci, pe mine două chestii m-au modelat în viață sau, mă rog, s-au așezat la temelia lui EU cel de acum: inginerul Ferdinand Porsche și un limbist profesionist. Bizar combo. Nu zic că este ideal… puteau fi Mozart și Einstein, Picasso și Martha Stewart, Petre Țuțea și Glenn Miller dar în același timp îmi dau singur high-five pentru că realitatea e că se putea și mult mai rău de atât; ce dracu se alegea de mine cu un killer-combo gen Ted Bundy și Hitler, sau un Iliescu-Băsescu, par example? Asta e, pizda mă-sii, fiecare cu norocul lui. La mine a fost Car-napping – bestellt – geklaut – geliefert care e un film îngrozitor, e o porcărie sponsorizată de industria auto germană, jucată infect, coproducție italo-nemțească și un film porno german. La fel de prost. Decorurile în pornache, însă, erau (dacă nu mă-nșeală memoria) un psihedelic suedez cu mult portocaliu și plastic, poate de aici și aplecarea mea pentru arhitectură. Deci, anyfuck, pa și pussy MIT și Harvard, welcome 6 cilindri și … din nou, pussy. Filmul cu mașinile e oribil, e un jeg, dar în el joacă minunat un milion de Porsche 911 ceea ce i-a spălat păcatele în ochii mei. În filmul ăla am zărit pentru prima oară obiectul acela minunat care avea să devină pentru subsemnatul o obsesie de o viață. Iar în celălat… acel altceva ce avea să-mi definească sexualitatea forever. Țin și acum minte exact ce trăire am avut când am zărit primul meu 911. Gata! Aia, oricum s-ar citi în gura mare ciudățenia aia de nume, o să fie mașina mea! i-am zis eu mamei hotărât. Fără niciun mișto, ani la rând, ori de câte ori eram prăbușit fizic sau dezamăgit de cum decurgeau lucrurile în viața mea, adică cel puțin o dată sau de două ori pe an, îmi făceam drum expres (așa murdar cum eram) la Porsche România, intram în showroom plin de glod și mă închideam într-un 911. Terapie 101. Cuprindeam volanul cu mâinile, îl strângeam până mi se albeau încheieturile și visam cu ochii deschiși. Nene, mi-o doream cu o asemenea ardoare încât mă durea carnea de pe mine. Designul lui simplist și, evident, eficient în același timp mă sedusese dincolo de rațional și realitatea e că nimeni nu mă poate condamna. Nu sunt singurul. Orice copil știe s-o recunoască dacă-i desenezi în aer silueta cu un deget arătător. Doar de atât e nevoie. Un 911 e epitoma lui form follows function. Can’t get fuckin’ better than this…

29 de ani mai târziu mi-am împlinit visul. Cu concursul Ellei, desigur, e și meritul ei; Țin minte cum prin 1997, în garsoniera noastră de căcat din Lacul Tei, sub bradul de Crăciun, ea cu mâna ei mi-a așezat un 911/993 galben (scara 1:20) promițându-mi profetic ca va veni și ziua în care o s-o am în garaj. De la împlinirea vârstei de 33 ani timp de doi ani am răscolit Europa în căutarea unuia ca într-un final să-l descopăr pierdut undeva în curul Germaniei, șezând pe un scaun în gara din Singen, unde fumam frustrat de eșecurile reputate în găsirea mașinii ideale. Luasem țeapă după țeapă traversând toată Germania până acolo, bulangii naibii. Vorbeam la telefon cu Ella, eu într-un internet cafe și ea în fața unui calculator acasă, în România: “Ce zici de asta neagră?” … O poză nefericită rău de tot. Mașina era mișto și în preț, dar era ceva ce nu mă convingea în fotografia de pe site. Pavele ca de benzinărie, o clădire urâtă în spate… niște plante… părea c-ar fi un privat care-și vinde mașina, nicidecum o firmă așa cum scria în anunț și ceva îmi spunea că e vreo țeapă oribilă (ca toate celelalte)… apoi am privit lung la poză și mi-am zis, da’ fuck, why not?… În călătoria aceea oricum nu mai aveam speranțe să mai găsesc ceva. Văzusem cam tot ce se încadra în buget și era disponibil la vremea aia pe mobile.de

Mă urc pentru ultima oară într-un tren și pornesc spre cuca măcăii, lângă granița cu Franța, spre Saarbrucken. Și ea a fost… Odată ajuns acolo am realizat cât de idiot aș fi fost dacă mă lăsam influențat de prima impresie lăsată de fotografia nașpa. Omul ăla, în mod evident un antitalent la fotografie (și un pic zgârcit) avea 30 bucăți de 993, era specialist în toate modelele cu motoare boxer (de la 356 la 993 inclusiv) și absolut toate exemplarele din showroom erau proprietatea firmei sale. Am ales-o, am testat-o și p-aci ți-e drumul. Au trecut 10 ani de când o am în ogradă și cu ea mă voi îngropa, promit asta. Acum doi ani am constatat că merge cam cu cocoloașe, intuiesc corect că sunt fișele îmbătrânite așa că, în stilul meu tupeist, mă decid să i le schimb ca nebunul de unul singur. Schimbatul fișelor și a bujiilor este (în general) o treabă de mecanică entry-level dar nu și-n cazul lui 911 cum urma să descopăr mai încolo pe pielea mea. Fâs, fișe am schimbat o grămadă. Apă de ploaie. Ajung în Germania, le zic de fișe, întreb cam cât m-ar costa să mă scape de deranj iar ăia, obraznici, îmi trântesc un preț de mi-a ridicat părul pe cap. Futu-vă, să vă fut, really? S-a întâlnit hoțul cu prostul? Ia dă-le încoa că le schimb eu cu mâna mea aici, fix în parcare… jegoșilor! urlu eu indignat. Neamțul se conformează, săracul, mi le facturează și mie îmi cad chiloții: 1500 euro fișele și bujiile… really? WTF?!… Ceva era clar putred în Danemarca dar asta e! Ce să-i mai zic după ce i-am umplut frigiderul cu wurști? Cum să mai dau eu înapoi? Le smulg din mâinile lui cu aerul că mi se fâlfâie și ajung frumușel cu ele acasă. Când ridic capota motorului/portbagaj… șoc și groază: unde căcat sunt fișele? Frate, am realizat pentru prima oară că urma să-i scot amigdalele fix prin ușa curului. Nemții au înghesuit metodic nu mai puțin de 40 de ani de evoluție mecanică în (relativ) cam același spațiu și drept urmare, pula spațiu de manevră, adică nu prea mai vezi lumina zilei privind în jos prin motor. Am scăpat o șaibă pe lângă motor și n-am mai găsit-o, neam. E missing in action. Se pare că pentru o astfel de operațiune băieții preferă să dea jos tot ansamblul, motor și cutie de viteze iar de aici și costul astronomic cerut de ei pentru serviciul ăsta. Youtube, mai optimist din fire m-a asigurat că se poate și fără să belești mașina de tot însă ai nevoie de patru mâini subțiri și dublu articulate (uneori chiar triplu articulate), de o cisternă de cafea și mulți mulți nervi tari. A, și de mult alcool medicinal pentru tăieturi. S-o duc la capăt a fost o lucrare de diplomă de facultate, nu alta. Evident că trebuiau schimbate, am descoperit pe măsură ce le desfăceam cât de coapte erau, dar din păcate lipsa mea de cunoștințe în domeniul mecanicii complexe nu putea fi suplinită doar cu mult entuziasm și cu intuiție. La ultimele trei bujii ajunsesem să înădesc nu mai puțin de trei chei articulate, chei exotice desenate special pentru astfel de operațiuni DIY și abia așa am reușit să le dau de capăt. De acum rămăseseră doar trei fișe de înlocuit din 14 bucăți, niște bartai colacii de cablu care se cereau șerpuiți prin labirintul complex de organe și de anexe și… bam, mă pocnește povestea cu divorțul… au urmat 9 luni de cazne și de durere… pulea mai avea chef de lucru la motor. Apoi vine sentința, cade lama ghilotinei și deodată m-am înfuriat. Aveam nevoie de o poveste de succes ca să pot compensa durerea pierderii. Cât de cât… Am apelat la unul din cei trei prieteni buni ai mei, ne-am mobilizat am sărit pe ea cu străgăte de luptă apache și vruuuum, fetița mea a pornit la prima cheie. Când i-am auzit glasul baritonal a fost un moment aproape religios pentru mine. Mi-am revărsat asupra ei toată emoția cumulată în ultima perioadă și efectiv asta m-a consumat până aproape de leșin. Prea mă lăsasem înconjurat de epave, trebuia să sparg cercul vicios cu orice preț și repunerea în funcțiune a micuței mele războinice a constituit o victorie importantă în bătălia mea cu mine însumi. De acum nu mai suntem doar noi doi, eu și cu Bonnie; banda mea de nelegiuiți s-a mărit cu încă un membru: Margarethe, walkiria mea cu șase cilindri, iar cu astfel de ajutoare pot visa din nou că am să mă cațăr înapoi de unde am căzut, în Valhalla, cea atât de dragă mie.

București