ȘCOALĂ – COPIII MEI – CASĂ – COPIII MEI – JOB – COPIII MEI– BISTRO – COPIII MEI. E un plan simplu, aproape copilăresc, mâzgălit pe o coală de hârtie și lipit de una dintre oglinzi îmi servește acum pe post de hartă doar ca să nu mă abat de la calea pe care mi s-a făcut vânt și la care privesc ori de câte ori ies pe ușă. E un plan de navigație lăsat deschis. Deocamdată acestea-mi sunt prioritățile. În rest, tot ceea ce fac “pe lângă” sunt simple distracții menite doar să-mi umple nevoile și spațiul gol din viața de zi cu zi. Nu mai cred în promisiuni mari. Fuck that shit! Iar ceea ce este cel mai important este că am priceput esențialul, și anume, că NU trebuie să te mai încrezi în nimeni altcineva înafară de propria-ți persoană. Nu mă mai las prins pe picior greșit, never; am “back-up plans” gârlă rânduite pe căprării în funcție de zilele săptămânii în care vreodată vreuna alege să mă rănească. Gata, de acum înainte fac duș cu fermoarul blindajului de 10 tras până-n gât. A fost o experiență dură iar cu experiențele neînsușite (asta dacă ești chiar făcut grămadă) nu e de glumit. Ori le bagi la cap ori le retrăiești la infinit și… ce să zic… Not this guy, no Sir! Not anymore. Am avut nevoie de timp ca să metabolizez schimbarea. De atât am avut nevoie. Doar de timp. Cu un pic de tact din partea ei, ELLA m-ar fi putut scuti de toată durerea imensă prin care am trecut dar ce să zic, fiecare procedează după cum îl îndeamnă sufletul. Privind în urmă sunt uluit de transformarea prin care am trecut și nu încetez să mă minunez cum de am scăpat întreg la minte. High five to myself. Spre deosebire de alții (nu dau nume) eu am fost mai norocos pentru că astăzi nu fac tumbe pe străzi.

Se apropie ziua examenului la Le Cordon Bleu și mă încearcă un pic de emoții dar nu suficiente cât să mă facă să tremur. Acolo merge bine, nu mă agit, trebuie, însă, să-mi umplu capul cu cifre și cu teorie și asta mă oftică teribil de tare așa că tocesc ca boul sperând să-mi intre în cap. Nu mi-au plăcut niciodată cifrele pentru că dacă-mi plăceau mă făceam patisier. Acolo, totu-i farmacie; cifre exacte… bleah. Ce altceva am mai făcut zilele astea? Oh, da, ies des cu băieții la băute. E mișto dar nuș’ cum dracu se face de revin pulbere de fiecare dată. Akhil e de vină. E dracu’ împielițat. Are ăsta un zâmbet absolut cuceritor de nu te poți supăra pe el deloc. Îi lucesc ochii în cap când îți vorbește și imediat intri în gardă pentru că sigur ți-o coace și cu un atfel de companion este absolut imposibil să nu ai parte de o ieșire, garantat, epică. Este cel mucalit om pe care l-am întălnit până acum și e pus non stop pe miștouri fine rostite cu accent indian indiferent că ți se adresează în spaniolă sau în engleză. E genial de hilar. Ei bine, cu el vârf de lance vineri seară am tras un chef supertare în trei care a debutat ca un banc: un indian, un iranian și un român cu origini tulburi intră într-un bar. De fapt, în mai multe dar pe ăla îl țin minte pentru că mâna de bețe furate de pe tejgheaua lui și acum stă, drept chezășie, grămadă în fața ochilor mei. Era un bar Japonez. Sushi, supe, alge… di tăti aruncate de-a valma fără nicio noimă peste, între și sub mult alcool (pentru mine); un pahar de vin roșu (băut acasă), patru beri, două schnappsuri japoneze, un sake imens (la pahar de vin alb!!!) și un shot de Jack Daniels… praf m-am făcut și nu m-a dus mai mult de 25 euro. Ieftin domle’… Habar n-am cum am ajuns înapoi în ECM (El Culo de Madrid, cum îmi alint eu drăgăstos cartierul) dar știu că trebuie să mă fi distrat bine pentru că a doua zi eram atât de bine dispus încât zâmbeam cu gura până la urechi în ciuda căpățânii mari în patru colțuri. Iubesc Spania pentru că și ea a început să mă iubească. Poporul ăsta minunat m-a adoptat fără să pună nicio întrebare, pur și simplu a făcut-o pentru că așa-i stă în fire să facă, fără agendă, fără ipocrizie. Când cei dragi m-au lăsat baltă colegii m-au încurajat, m-au oblojit cu râsetele lor, m-au copleșit cu căldura și cu sprijinul arătat și au făcut-o din impuls exact atunci când aveam nevoie de așa ceva mai mult decât oricând… speechless… nene, dacă ești deprimat, fă-ți bagajul și vino aici înainte să fie prea târziu iar dacă nici aici nu te vindeci atunci află că nu mai ai nicio șansă. Ești o cauză pierdută.

Note to myself: pentru cineva care urăște să bea alcool apari cam prea des în poze cu paharul ridicat la gură. Ține naiba socoteala lor înainte să nu fie prea târziu.

Am găsit un spațiu pe care intenționez să-l amenajez într-o casă. “Cam de burlac” a remarcat Flavia un pic intrigată privind în planurile simulate pe laptop, la care eu i-am trântit o replică cu care am lăsat-o mască: “Si, porque no?!” Am fost atât de citeț când i-am răspuns privind-o în ochi cu tupeu încât a dat-o pe glume înainte să lăse subiectul baltă. Masă de biliard, parcare în buza canapelei, duș în mijlocul casei, pereți scorojiți în contrast cu un pat luxos și c-o bucătărie profi ultra dotată și modernă (deschisă), darts, sac de box și musai un “fuck swing”… Nu știu de unde pana mea a apărut și ăsta în plan dar cine dracu mă poate opri, nu? Why not? Poate și o bară de inox în fața patului pentru că și SMURD-ul lor trebuie să-și câștige pâinea, corect? Go for it. I’m livin’ la vida loca. Nu va fi “casa viselor mele” și în mod cert nu și ultima. N-am nicio emoție pentru că mă pricep extrem de bine la “flipuit” coșmelii. Fără mișto, am un palmares impresionant pentru un amator și mai ales pentru că toate proiectele au fost concepute, coordonate și executate cu mâinile proprii. Știu să fac mai tot până la panoul de siguranțe, dar când ajung acolo știu sigur că n-a mai rămas mare lucru de făcut, se rezolvă pentru că de acum sunt mai motivat ca nicicând. Rețeta e probată. Sara muy bien, n-am nicio îndoială. Apoi mă mut în el, îl închiriez sau îl vând, văd eu. Important e că privesc încrezător numai către viitor pentru că trecutul mi-a restructurat postul. Nu mă mai vrea? LOL… și mă opresc aici. Vorba lui Macklemore din melodia Thrift Shop “… One woman’s trash, that’s another … women come up” Gen

Madrid