Animalul de pradă, chiar și cu palmaresul lui modest de până acum, odată chemat în ajutor a reușit să mă impresioneze dincolo de cuvinte. Mi-a demostrat, în doar câteva ore, că dacă e trimis în misiune își cunoaște bine meseria și că, mai mult de atât, e chiar un talent natural de primă clasă. Habar n-am unde pizda mă-sii a stat ascuns în tot acest răstimp. Cine? Cine naiba s-o fi așezat cu curul pe capul lui de nu i-am mai auzit glasul până acum când l-am chemat disperat să-mi sară în ajutor. Rațiunea? Aproape că și uitasem că există un animal gata să moară doar pentru ca eu să trăiesc. Cert e că acum e piua întâi, și bine face, pentru că nava mea, USS Loosertown, era în derivă iar pe punte domnea o debandadă care ne-ar fi dus pe toți la pierzanie. A preluat frâiele de la papagal și acum e la timonă cu mâinile încleștate pe ea de unde latră tăios și scurt comandă după comandă ca să ne scape barca de urgia valurilor ridicate de uragan. El e salvatorul meu, poate chiar providențial. Întotdeauna am spus-o că zi de zi suntem un pachet ambulant de trei produse, un soi de all-in-one deal (“creația părinților noștri”, “omul cetății sale” și “animalul din noi, șirurile ADN lăsate pe pământ”) și că absolut tot ceea ce întreprindem, spunem sau gândim este filtrat și gestionat de către cel puțin unul dintre ei (dacă nu de către toți la unison ceea ce este rarisim, să fim onești) în acord cu spiritul naturii celui care dictează primul tipul de reacție la stimul, la elementul “stresor”. În cazul meu animalul e acum la butoane. Cel mai hulit dintre toți trei, cel mai ignorat și batjocurit dintre toți trei, ăla ferecat de o viață în cel mai întunecos colțișor din sufletele noastre, ațâțat printre gratii cu bățul spre amuzamentul celorlați doi, este, întâmplător și cel care știe, singurul, cum să ne scoată la liman atunci când normele sociale impuse și educația primită dau greș lamentabil punându-ne uneori viețile în primejdie. El îți încleștează pumnii în fața unui conflict fizic, el te aruncă pe trotuarul de vis-a-vis ori te întoarce din drumul tău șoptindu-ți “fugi!” la 12 noaptea când spre tine vin trei indivizi dubioși, el ne întinde mâna fulgerător după copilul care dă să sară în fața unei mașini, el este cel care ne aruncă în casa cuprinsă de flăcări ca să-i salvăm pe cei dragi, el ne bagă sub grindă la cutremure, el ne întoarce pe spate în largul mării atunci când ne cuprinde un atac de panică complet aiurea, el este responsabilul care te îndeamnă să n-ai încredere în omul de afaceri care-ți umple urechile cu cifre mult prea minunate ca să fie adevărate, el este cel care ne aruncă în brațele partenerilor de viață asigurându-ne că împreună vom face copii sănătoși, inteligenți și frumoși. Cu condiția să fie lăsat să-și facă treaba, desigur. Dacă își bagă coada și rațiunea atunci s-a dus pulii toată munculița lui. O dăm rasol chiar și-n situațiile în care n-ar fi trebuit. Ailalți doi sunt complet nefolositori în fața provocărilor cu adevărat de categorie grea, așa-zisele game changers.

And a game changer is what I’m going through. Animalul a preluat comanda cu mână de fier. -Repede, lista cu priorități! De ce are nevoie omul ăsta ca să revină pe linia de plutire? De liniște. -Check! Mi-a cenzurat emoțional toată viața anterioară. Nu mai am trecut. E o formă de amnezie emoțională totală și selectivă în același timp deoarece ea acoperă exclusiv capitolele dureroase în timp ce alte evenimente derulate în acelși timp, în chip bizar, au scăpat bine mersi. Privesc la fotografiile vechi și efectiv nu mai am nicio emoție. Nu reușesc să retrăiesc clipele imortalizate indiferent cât de tare m-aș strofoca. Nici în cazul amintirilor lucrurile nu stau mai bine; și acolo e la fel. Zero emoție, zero bucurie asociată cu vreun moment anume, zero mirosuri, zero pe toată linia. A reușit să șteargă cu buretele 26 de ani. Incredibil! Pacientul e mort. Îți zic, e mai rău ca în Corea de Nord. – De ce altceva mai are nevoie? De cineva de sex opus. -Check, am deschis vanele așa că ține-ți-vă de brăcinari pentru că urmează haosul, total anarchy. Destination fucktown. Un bărbat, oricare și oricând, preferă să-și rupă oasele pumnilor în mecla altcuiva decât să se expună unui refuz umilitor din partea unei femei. Ridicolul unui refuz în public îi știrbește încrederea în propria masculinitate, și așa hiberbolizată pe la colțuri așa că preferă un “aș putea la orice oră” unui “nu, mersi, ești o labă tristă, dispari”. Emoțional fosta (wow, cum sună!) m-a pregătit mai ceva ca pe un navy seals iar acum sunt mai dur ca un veteran din Vietnam după trei cicluri de 4 ani. Mă duc rachetă fără niciun filtru la orice femeie din lume și-i spun în față c-o plac. Dac-o plac, normal. Anyfucking time. Și-i spun adevărul. O plac. O plac nebunește? Nu cred. Rezonez chimic mai degrabă. Inima aia specială a fost dăruită însă până și ciurucul lăsat după deflagrație e mult mai mult decât poate oferi un average man pe lumea asta. Așa am fost construit. Ăl de Sus nu s-a zgârcit când m-a proiectat. Repet, e aleasa? Poate… Cine mai știe ce e aia? Eu nu. Animalul îmi șoptește la ureche că ea ar fi o partidă și eu îl ascult orbește. Mă duc glonț, primesc zâmbete, confirmări sau refuzuri politicoase la care întotdeauna răspund cu grație și fără nicio ranchiună împăcat că am încercat. Nu am nimic să-mi reproșez. Nu plec cu îndoiala după mine că am trecut pe lângă cineva care mi-a fost menit să mă cunoască fără să fi întreprins ceva. Cine ești tu, și unde ești tu? A, F, A, M, M, C, M și iarăși A, (și probabil că voi umple memoria cu sute de alte aftfel de majuscule de acum înainte) sunt, cu toatele, inițiale în spatele cărora se ascund suflete mari care au văzut în mine ceva ce Ella a încetat să mai vadă de mult. Și nu are nicio legătură cu arealul geografic în care mă aflu sau cu țările lor de baștină (trei continente cel puțin) ci cu bătrâna și clasica chimie corporală. Acele femei minunate mi-au dat o mână nesperată de ajutor să-mi lipesc la loc cioburile din găleată și pentru asta le rămân veșnic recunoscător.

Practic, animalul mi-a deschis panoul mare de siguranțe, ăla “general”, a apucat grăbit manunchiul de cabluri și l-a smuls fără nicio milă. Acum toate legăturile vechi atârnă împletite și încâlcite așa cum au fost ele adăugate. În timp. Doar o mână dintre ele sunt legate “pe direct” după o schemă de avarie ca să mă pună din nou în funcțiune cât-de-cât, oferindu-și astfel răgazul necesar pentru a pune la punct o diagramă nouă și mult mai trainică. Pentru el este limpede că prima schemă și-a dovedit limitele și că se cere adusă la zi cu materiale mult mai bune. Și a avut dreptate să procedeze astfel, planul lui dovedește că funcționează perfect. Uraganul de categorie super grea se transformă treptat în furtună moderată și de la o zi la alta dă semne că se stinge. Ce a lăsat în urma lui? Zorii unei ere noi. Sau multă distrugere. Depinde de cum alegi să privești lucrurile. Nu caut să “copilăresc”, să recuperez timpul pierdut alergând după toate fustele pe care le văd în calea mea doar ca să-mi satisfac orgoliul de bărbat cuceritor, îmi doresc normalul, firescul (ce naiba o fi firescul vârstei de 45 ani?) …îmi doresc în viață o femeie blândă și inteligentă cu care să pot discuta orice, cu care să mă pot plimba, cu care să ies serile în oraș, cu care să mă țin de mână, să fac dragoste (nu futai ieftin de doi lei) fără să fiu silit să-i fac vreo promisiune mare. Nu mai cred în așa ceva. Nu mai pot promite un lucru de a cărui înfăptuire depind (pe jumătate) de altcineva. Pot promite că mă voi pune de planton la linia de demarcație. Atât. Doar 1/2 din relație este responsabilitatea mea și promit că de ea mă voi achita exemplar. Nu am așteptări, în viața mea lucrurile au căpătat o dinamică cu mai multe trepte de viteză, pe planuri multidimensionale și puternic interconectate care fac inutilă orice tentativă de previziune cu bătaie lungă așa că iau ce mi se dă și cu asta mă joc până la următoarea bornă. Baby steps. Nu mai privesc în urmă pentru că ce era acolo cândva acum mă privește cu dispreț. Nu întreb de ce, nici nu mă interesează. Am aflat în lunile astea de ce sunt în stare, de ce sunt capabil, cât sunt de puternic și care-mi sunt slăbiciunile, sunt convins că mai am o groază de descoperit și de îndreptat dar numai și pentru că-mi pun problema astfel asta mă face altfel și mai special. Am să fiu mare, așa mi s-a spus la școală, pentru că am emoție mai multă ca jumatate din chefii de acolo iar vorbele astea au venit de la o autoritate. Faptul că încă mai am așa ceva îmi spune că animalului din mine (“tigrul din lemn” probabil, conform zodiacului chinezesc) i s-o fi făcut milă și mi-a cruțat singura siguranță care mă definește ca individ, care face din mine ceea ce prietenii și cunoscuții mei adevărați au apreciat dintotdeauna la mine. Aia rămâne legată acolo, forever.

Madrid