Unde mă aflu? În inima smârcurilor întunecate, înfipt în mâl negru, fin și lipicios, îngropat până la genunchi, prin care, cu mari eforturi, îmi fac drum să înaintez. Nu pot rămâne pe loc pentru că sunt rănit, singur, speriat, înfrigurat și înfometat. Indiferent în care ordine vrei să le așezi, nu contează, pe toate le trăiesc cu intensitate egală. Ierburile aspre, dese și înalte mă taie adânc în carnea palmelor când le dau din calea mea dar nici că-mi pasă, mă agăț de ele cu furie și smucesc ca să mă extrag din capcana propriilor pași. Procesul mă sleiește de energie, tremur tot, mă prăbușesc când pe spate, când în genunchi, când într-o parte dar mă ridic la loc fără să zăbovesc și lupt mai departe să înaintez. Nu mă pot opri, trebuie să mă mișc, să scap de acolo cu orice preț. Nu am de ales. Nu cred c-am să supraviețuiesc unei alte întrevederi cu ei. Duc mâna la piept, pipăi urmele adânci și prind puteri să înaintez. Când îți iau urma Demonii mușcă hălci întregi din tine. Degeaba urli de durere și-i implori să-ți dea pace, ei mușcă mai departe din tine asurziți de mireasma sângelui cald.

Luna, deși e mare, rotundă și aprinsă, nu-mi folosește mai deloc pentru că lumina ei albă e blocată de vălătuci lăptoși de ceață care mă împiedică rostogolindu-se în valuri să-mi stabilesc un reper după care să mă orientez. Mă folosesc de busola interioară dar câtă bază îmi mai pot pune, oare, eu în ea? Mai contează? Ar fi groaznic să mă deplasez în cerc așa că încerc o secvență de scheme de pași alandala căutând să evit pe cât posibil un șablon care m-ar da roată înapoi. Sunt în plin no man’s land, în fâșia necartografiată de nimeni până acum, într-o terra incognita a sufletului ce separă “Dincoace” de “Dincolo”, sălașul în mijlocul căruia mă aflu pus pe fugă de războiul devastator dus între cele două mari regate. “Dincoace” și “Dincolo” se urăsc de moarte, nu pot coabita în pace și armonie iar noi, cei prinși în calea urii lor suntem victime sigure, așa zisele pierderi colaterale. “Dincoace” a reputat o mică victorie lovind năprasnic în regatul lui “Dincolo” și de data asta printre victime m-am numărat și eu. Acolo, “Dincolo”, cu sufletul înghețat și cocoțat pe un morman de funingine și scrum, înveșmântat în miros dulce de cadavru incinerat am avut de făcut o alegere dureroasă iar acum mă țin cu dinții s-o duc la împlinire. Rămânând “Dincolo” m-aș fi condamnat la o moarte dureroasă și lentă. Am plâns zile în șir că n-am apucat să salvez ceva din calea Dihaniei atunci când s-a coborât de Nicăieri cu suflarea ei de Naar și mi-a pârjolit mult iubita mea hadiqat. Absolut nimic… Doar mâna de cenușă, îndesată în buzunar înainte să-i întorc spatele și să pornesc la drum cu bocceaua pe umăr, ce-mi mai amintește, ca un vis desenat în cretă pe o alee confiscată de ploaie, de ceea ce cândva numeam cu atâta drag Djenneh.

Dacă te afli pe malul lui “Dincolo” și ai hotărât s-o iei pe urmele mele, ia aminte ce-ți spun acum, e o călătorie anevoioasă, epuizantă dincolo de orice imaginație. Mie mi-a încercat limitele la fiecare pas. Poate că tovărășia vreunui alt nenorocit, refugiat ca și mine, mi-ar fi ușurat călătoria dar, din păcate, n-a fost să fie așa. Legea nescrisă a Călătoriei e neînduplecată cu noi, oamenii lui Nimănui; stipulează că traversarea se face exclusiv de unul singur. Sincer îți spun, n-am crezut în veci c-o să-i fac față, și asta încă de la primii doi pași făcuți… dar ce să vezi, în ciuda tuturor pronosticurilor negative făcute pe malul lui “Dincolo”, iată-mă azi binemersi viu și nevătămat (la cap) trecut de jumătatea drumului. Inima îmi mai bate în piept, încă mai respir; s-au scurs deja 58 de zile. Privesc în urmă și sunt mândru de mine. După 58 de zile petrecute rătăcind în bezna lui Tartar sunt din ce în ce mai încrezător că voi izbuti să trec “Dincoace”.

Știu sigur că “Dincoace” o să mi se vindece rănile, “Dincoace” o să pot respira în voie pentru că voi trăi ghidat după alte reguli, mai juste, oricum, cu mult mai juste ca “Dincolo” unde, conform legilor pământului, nevinovații plătesc de-a valma cu vinovații fără nicio urmă de dreptate și fără pic de rușine. Plănuiesc ca odată ajuns “Dincoace” să scutur buzunarul cu cenușa lui “Dincolo” într-o găleată cu glod umed ca să-mi plămădesc o cărămidă, și cu ea la bază să-mi reconstruiesc Djenneh-ul pierdut. Nu mă judeca prea aspru. Nimeni nu poate trăi fără niciun strop de DRAGOSTE, oricât de mic (în cazul meu cât un buzunar de mic) indiferent cât de RAȚIONAL ar pretinde c-ar fi.

Madrid