Asta nu, asta nu, asta no fuckin’ way…când pizda mamii am slăbit?… băi, nene, e grav, nu mai am ce pune pe mine curat… sau dacă e curat atunci nu e călcat. Nu știu de ce dar imediat gândul mi-a zburat la mălăul spaniol de 2 metri căruia i-am întins o mână de ajutor marți după amiază.

Prima chestie pe care am remarcat-o la el după ce a intrat pe ușă au fost hainele boțite ca luate de pe sârmă. A doua a fost că sunt asortate cu curul. Eram la spălătoria automată unde-mi curățam uniforma de bucătărie pentru ora de practică de a doua zi. Săracul, era într-atât de stângaci încât eu, culmea, taman eu, novicele, păream zeul clăbucilor valvotați coborât din Olimpul Coccolino să împartă lumii mirosul florilor de câmp. Avea vreo 55-60 de ani, era medic voluntar la Medicins Sans Frontiere, vorbea fluent hindu și nepali, a înfruntat molime cu denumiri care-ți ridică părul pe spinare, a tratat răni, a vaccinat mii de suflete și acum pus în fața unei mașini de spălat era complet pierdut. Era mai rău decât “EU” cel de acum trei dăți în urmă. LOL. Venise cu frac-su, tot grizzly, doar că un pic mai tânăr. Ăla, ca și primul, era la fel de praf numai că el nu venise să spele nimic ci doar ca să-l ajute să care valizele pline ochi de boarfe compactate ca sardinele în ulei așa că ședea confortabil pe unul dintre scaune, cu picioarele întinse și cu brațele încrucișate. Doi bufoni. După ei a intrat un grup gălăgios compus din 5 tipe (adunate de pe trei continente) îmbrăcate nap-cocean în “iegări” animal print roz, verzi… moamă, o imagine cum numai in mi barrio mai vezi. Sau în Ferentari… una mai damblagită ca alta… strâmbe, fără dinți și cu cururi imense. Văzându-le cum intră, omul s-a simțit presat să termine mai repede treaba pentru care se afla acolo așa că golea-viteză bagajele în burțile celor trei 3 mașini de 12kg pe care pusese deja monopol. De-a valma, negrele cu albele, coloratele cu albele, curelele de piele prinse de găici, probabil că și cu buzunarele pline de căcaturi, teniși murdari și cu șireturile lungi desfăcute… mi s-a făcut milă de el și m-am decis să intervin. Mezinul îl ținea numai în miștouri (ca toți frații, nu?) omițând că, la rândul lui, nu era cu mult mai breaz ca el la capitolul spălat. Îl dirija aiurea, îi freca ridichea, râdea scuturându-se, celălalt îi răspundea în cheie dar transpira ca după un maraton… frate, Lolek și Bolek, nu alta. Ăl mai bătrân alerga de colo colo (în râsetele întregii audiențe care de acum se ținea cu mâinile de burtă) să îndese la loc ba șosete, ba tricouri și multe altele care cădeau, pe rând, în urma lui înainte ca el să apuce să închidă ușile și uite așa am intrat în vorbă cu ei. E însurat? l-am întrebat pe ăl mai tânăr. Es un doctor MSF… mi-a răspuns cel mai tânăr de parcă acest aspect ar fi lămurit pe deplin dilema. Am ridicat o sprânceană, am molfăit nițel la răspunsul lui apoi am acceptat că ascunde o doză de implicit și m-am ridicat de pe scaun ca să-i curm omului agonia. Cu îngăduința tacită a “doamnelor” amuzate i-am scos toate rufele afară, le-am triat cât de cât și l-am ajutat să pornească mașinile de spălat aprope simultan. Gata, următoarele 30-32 minute putea răsufla în voie. Toată spălătoria, nu numai el. Nu-ți pot descrie recunoștința din ochii lui când ne-am trântit la loc pe scaun. Eu i-am răspuns c-un zâmbet călduros și plin de înțelegere. Brusc, între noi trei s-au construit niște ditamai podurile de simpatie, o camaraderie pe care doar bărbații o cunosc și care nu poate fi explicată cu ușurință. Trei idioți din două lumi diferite și-au unit forțele și împreună au pornit să răpună balaurul înfricoșător pe care cu toții îl evităm temători pe la domiciliile noastre. Persil, Ariel.. tablete… capsule… calgon… săculeți, lingurițe marcate… pizda mamii, vorbim de adevărate laboratoare chimice ascunse pe după ușa din baie a căror secrete, oricât ne-am strădui, niciodată n-o să le descifrăm. Muntele ăla de om, pus să ducă la capăt o sarcină simplă (cât se poate de banală pentru majoritatea semenilor săi mai puțin înzestrați ca el) era la fel de neajutorat ca un țânc de patru ani. M-a impresionat cât de fragili și de vulnerabili ne dovedim în viață, indiferent cât de mari și tari am fi pe felia noastră, dacă suntem singuri. Dincolo, în lumea lui, vindeca boli, aducea alinare, era o autoritate căreia comunități întregi îi sărutau mâinile recunoscătoare iar aici, pe strada Marcelo Usera, în bidonville, în curul Madridului, pus să spele rufe era bufonul de care râdeau toate baragladinele sud americane, chinezoaice și nord africane. Eram convins că imediat ce se usucă o să le pună direct pe el. Direct de pe sârmă. N-avea de ce să le și calce… Pe cine să impresioneze?

Exact, pe cine să impresionez? Am apucat o cămașă spălată și “călcată pe umeraș”, am aruncat-o pe mine, am tras de ea ca să ne mai întindă, în picioare mi-am pus aceleași șosete de ieri (nu puțeau, așa că erau ok) și pe aci mi-a fost drumul. Ținta mea era Apple store. Internet îmi asigură doar telefonul propriu, e de cacao, banda e praf (deh, Orange) abia de se târăște și eu aveam 9 update-uri mari de făcut la laptop. Am ajuns la ei, mă conectez al wifi-ul lor, se descarcă update-urile, încep să se le instaleze și… crash. Am rămas mască. E prima oară când văd așa ceva la un Apple. M-au trecut pe loc toate transpirațiile pentru că știam protocolul magazinului de aici. Întâi te pui moț în ușă, vine unul la tine, niciodată nu știi cine pentru că abia de-i distingi de clienți, te interpelează și te întreabă ce vrei de la ei, le spui și te trimit la o masă anume sau te înregistrează pe un Ipad și aștepți să fii chemat. Ai idee cât vorbesc spaniolii când vor doar să clevetească de amorul artei? Acum întrebă-te cât pot vorbi spaniolii când sunt ofticați pe un produs care costă o avere și nu funcționează. Mori de bătrânețe lângă ei… După o oră și zece minute a apărut un italian care s-a declarat depășit de problemă și m-a asigurat că îl va înlocui alt coleg mai bun pe problema mea. A apărut un portughez din Minho, din Nord, de pe lângă Galicia și ăla m-a rezolvat după ce mi-a reinstalat softul de la zero. De două ori, nu o singură dată. Am căzut pe spate de plictiseală. Imediat ce s-a rezolvat mi-am luat pe sus laptopul și dus am fost, grăbit să-mi salvez sufletul din paradisul gadgeturilor hipsterești.

Am mâncat tot felul de chestii, prin tot felul de tiribombe cu mâncare cubaneză, spaniolă, chinezească, am băut cel puțin șase cafele, am lins patru cole, am dormit în soare tolănit pe băncile din piețe, am privit la lumea care trecea pe lângă mine, m-am pișulit în trei băi, am tăiat Madridul pe motor în lung și-n lat, am desenat în creion, chill pe toată linia. Cămașa mea s-a călcat pe mine și pământul nu a fost desființat de un asteroid. Hm… În drum spre casă trec pe lângă parcul vizitat cu fiica mea, afară era soare așa că mi-am zis “de ce nu?”. Vis-avis de el e Muzeul Thyssen, e foarte mișto și foarte user friendly așa că ți-l recomand cu toată inima. E un Prado în miniatură, super dichist și burdușit cu artiști la care multe alte muzee din lumea asta pot doar visa că vor expune vreodată. L-am vizitat pe îndelete, cu mâinile la spate, în ritmul meu, fără să-mi pese de gloata care dicta sensul de vizitare și după ce am isprăvit antreul, felul 1 și felul 2 (Balthus, Amar Kanwar și Colecția Permanentă Thyssen) m-am așezat pe terasa de afară la un desert cu filtru și un americano. Am privit ceasul și m-am decis că azi e gata. Pâș pâș (și fără navigație – ceea ce este cool, nu? – am revenit în ghetto deși afară soarele încă ardea frumos și aș mai fi putut zăbovi o oră cel puțin.

Dar știi ceva, azi chiar nu-mi pare chiar atât de rău. Odată cu creșterea temperaturii de afară in mi barrio a crescut și…să-i zicem: pasiunea. E o creștere palpabilă măsurată (aproape științific) în girofarurile albastre pe care le văd perindându-se prin ferestrele din ușa garajului, în vărsături violente însoțite de icnete (trei la număr în două ore), prin numărul neobișnuit de mare de uși trântite și prin ieșirea nervoasă a lui Papi de mai devreme care și-a trimis consoarta acasă cu un “bete!” urlat din fundul plămânilor. Apoi, ca să nu se lase mai prejos, a trântit ușa mai tare ca toți ceilalți de mi-a strâmbat posterul de pe perete. Am decis că e timpul să gândesc proactiv și n-am mai amânat-o (deși mi-ar fi plăcut să mă bucur încă puțin de spațiul din casă) așa că mi-am băgat motorul la adăpost. Iureșul se întețește și nu vreau să mă văd nevoit să trag de pe coarnele motorului de vreo piticanie ecuadoriană nervoasă pe bărbac-su și care vrea cu tot dinadinsul să-l pocnească cu una dintre oglinzile mele. Că tot pomenii de tipe nervoase, as we speak, bunăoară, undeva foarte aproape de mine, o sudamericancă super pissedoff își fute la icre bărbatul cu niște răcnete calibru mare trase în rafale prelungi cu 645km/h iar pe post de semne de punctuație folosește diverse obiecte casnice casante care-i vizează mecla speriată și ascunsă pe după canapea. Pasión! Pentru mine este un privilegiu unic să fiu martor la un astfel de spectacol viu.

Noaptea abia începe pe aici așa că am desfăcut o cola, ronțăi niște cipși picanți, mai aprind câte o țigară și urmăresc cel mai fascinant reality show ever. Who needs television?

Madrid