Să încep cu începutul sau cu sfârșitul? Dacă ar fi după mine aș începe cu sfârșitul, l-aș tipări de-a-ndoaselea și te-aș obliga să lecturezi postarea privindu-ți propria reflexie (peste calculator) în oglinda de pe perete pentru că povestea mea e povestea oricui, inclusiv a ta. Hmm…cine știe, într-un univers cuantic răsturnat, e srevni și eu citesc despre tine. Te sfătuiesc să caști bine ochii în jurul tău, ascute-ți simțurile mai ceva ca lupii înfometați în miezul unei ierni crunte și lungi pentru că dacă te lovește, apăi nene, e ca valul uriaș din travers care te dă cu roatele în sus de-ți fute catargul și gata, restul e tăcere și bulbuci. Semnele sunt aici și acum, plutesc fără nicio opreliște peste tot în jurul tău. Dacă nu le-ai depistat înseamnă că ori ești absurd de sigur pe status quo-ul tău în relația cu your significant other și asta te face prea adormit ca să mai bagi de seamă că inamicul e bine mersi adânc infiltrat în interiorul pozițiilor tale și că deja te sabotează în timp ce se delectează cu rația ta de pesmeți, ori că ești indiferent, și dacă așa stau lucrurile atunci te felicit, ești eroul meu. Dacă-ți pasă, depistarea lor la timp îți va ușura jobul. Ți-o spun cu mâna pe suflet.

Dragostea este un război care face ca Debarcarea din Normandia să pară o biată expediție la cules de maci. Imaginează-ți miile de bărbați tineri care au coborât din barjele de desant cu puștile strânse la piept și acum citește din manuale câți dintre ei au apucat să traverseze plaja ca să se pună cât de cât la adăpost. Canalul Mânecii și-a schimbat culoarea în roșu aprins pentru că mitralierele costiere germane s-au achitat de job impecabil. Muci. Îți vine să crezi sau nu, în iubire e și mai sinistru. Statistic vorbind atunci ai fi avut șanse mai mari să debarci, să ajungi la cuiburile de mitralieră apoi să te întorci pe vas și să mai repeți odată figura și la final să scapi întreg, decât să supraviețuiești unui mariaj cap-coadă în zilele noastre. Niciun război, nicicând, probabil că nici cât toate toate adunate la un loc, n-a crestat pe patul armei atâția “căzuți” ca în cel al dragostei. E o adevărată epidemie de despărțiri și sunt șocat că nimeni nu s-a sinchisit să facă ceva în sensul ăsta. În ultima vreme petrec destul de mult timp pe Facebook și (de-acum) încep să recunosc semnele timpurii ale Marelui “D” . Mă îngrozesc căci sunt cu sutele, nu doar unul, hai, mai treacă, două. Privește cu atenție la pozele de profil și cu un pic de efort (dacă știi unde și ce să cauți) ai să descoperi că te zgâiești la niște bombe cu ceas care ticăie neobosit gata să detoneze. În unele cazuri pare c-ar fi o chestiune de minute, iar după ce se va fi risipit fumul și norul de praf 1/2 din fiecare cuplu se va uita lung în oglindă pentru multă vreme. Garantat. Iar, copiii, victimele colaterale, sunt pacienții de mâine care vor umple canapelele psihiatrilor si psihologilor. Am ajuns să cred că e o chestiune de noroc porcesc dacă ai scăpat până acum, dar ia aminte când îți spun că absolut nimic și nimeni nu-ți poate garanta că tot așa vor sta lucrurile până la încheierea socotelilor tale cu cele vremelnice. Dacă-ți pasă luptă. Dacă nu, așteaptă. Vine el, momentul, n-ai tu grijă… Când te urcă pe eșafod, iubirea este la fel de înțelegătoare la rugămințile tale ca ș-un călău surd așa că închide ochii și roagă-te cu pasiune până-ți vibrează chiloții în pantaloni, fă-o în gura mare și citeț, nu în gând, și speră ca ea să fi deprins din pură întâmplare “arta cititului pe buze” că altfel ai belit-o. HÂRȘȘT! și ești bun de băgat în sac. În doi saci.

Povestea mea, deși e una veche de când lumea și pământul, a fost una incredibilă și aproape neverosimil de frumoasă. Ca din cărți, iar trăsătura asta a făcut ca desfășurarea evenimentelor să ne șocheze pe toți; ne-a luat ca din oală, cunoscuți, familie… dar ce e mai bizar e că… până și pe noi doi. Undeva pe traseu, ceva s-a întâmplat… și asta fac acum, caut să aflu o explicație care să dea sens: când, cum, cine și mai ales de ce? Amândoi facem același lucru. Este important să aflăm. Sufletește sunt blocat în smârcurile îndoielilor de tot felul. Nu pot trece mai departe până nu înțeleg pe deplin ce s-a întâmplat cu noi și nu-i ușor lucru să iei 26 de ani la bani mărunți. Când ne-am rătăcit unul de celălalt? Cum de am lăsat să ni se petreacă așa ceva? Afli “noutăți șocante” legate de “cutărești” sau despre “cutărici” și te cutremuri îngrozit; te apucă frisoanele de parc-ar fi și prima oară-n viața ta când urechilor tale le-a fost dat să asculte astfel de grozăvii. Dârdâi până-n tălpi la gândul că cerul a trăznit fix în interiorul cercului tău intim. Dzeule, tât de aproape?! – și-ți faci grăbit o cruce cu limba-n cerul gurii nutrind speranța că hidra și-a primit sacrificiul și că, de acum sătulă, s-a-ndepărtat de tine. O laie. E aici și e nas în nas cu tine, as we speak. Te privește cu ochii ei verzi, rânjește sinistru și se linge pe bot întrebându-se dacă e cazul să se grăbească sau nu, să stea și să se mai joace nițel cu tine. Așa au stat lucrurile și-n cazul meu. M-a trăznit în câmp deschis în zi cu soare și cu cer senin. Rostegolește-o p-asta dacă poți.

Aș vrea să-ți pot descrie cu lux de amănunt uraganul gargantuesc care a pus stăpânire pe sufletul meu dar n-o pot face pentru că mă-ncleștează găndul că asta m-ar obliga să vorbesc în detaliu despre noi doi. Noi doi, două suflete care s-au împerecheat pentru o eternitate. Cea mai frumoasă simetrie pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată… mi-e tare greu să vorbesc aici, cu tine, de ELLA, și mai cu seamă la trecut. Nimic nu e bătut în cuie, în iubire nu exită certitudini, am mai spus-o, dar nici în despărțiri… Never say never. Poate că-n ultima clipă, ca-n filme, vom reuși să ne ferim cu maturitate de promisiunile unor dureri și deznădejdi care ne vor măcina pentru multă vreme de acum înainte, dar dacă nu… nu știu ce să zic… încă nu sunt capabil să metabolizez gândul că (iarăși poate… atâtea necunoscute!!!) n-o voi mai strânge în brațe cu foc niciodată cum am făcut-o o viață întreagă. Să caut alt suflet-pereche? Exclus. Există, oare, așa ceva? Exclus din nou. O cred cu toată ființa că doar ne-am rătăcit. Spațiu și timp. Lăsăm puțin spațiu ca să ne regăsim mai întâi pe noi înșine. Apoi timp ca să dăm unul de celălalt. Și ca să nu fac regăsirea noastră imposibilă, ca un produs genuin al timpurilor mele, am s-o aștept cuminte sub ceasul de la Universitate cu speranța că ei îi va trece prin cap să mă caute și acolo. Când mă va regăsi știu că voi fi un cu totul alt bărbat, mai puternic și mai vrednic de luat în seamă, mai încercat și mult mai matur, iar pe ăsta ar fi complet nebună să-l mai lase din mână.

Oh, și mai sper ceva: să nu mă plouă câtă vreme o aștept. Madridul, cu dușurile lui reci ca gheața, a reșit să-mi scoată din cap pentru vecie orice paralelă făcută vreodată de vreun poet sau de vreun scriitor între romantism și pișălăul cerului.

Madrid