NIMIC, NADA, NOTHING, NIENTE, NIETS, NICHTS… RIEN (fâs, francezii tot francezi, mai cu coada pe sus, au decis că NIMICUL lor începe cu litera “r” – Spaniolii contraatacă și ca să-i ia la mișto își iau revanșa exact acolo unde-i doare cel mai tare pe francezi: untul- Butter, Butter, Vouturo, Burro, Boter, Beurre… coño, aqui, dicoace de Pirinei, o să-i spunem: Mantequilla. O să-ți ia atât de mult până-l pronunți încât ai să preferi uleiul de măsline) Deh, decât un mic fapt “difers” demn de rubrica “știați că?”…

Deci, NIMIC important de povestit. Și cu toate astea știu c-am fost mai ocupat ca nicicând. Cu ce? Cu NIMIC. Pizda mamii, habar n-am! Cu respiratul, în mare. Momentan mă simt prizonierul unui mare NIMIC unde, ce să vezi, nimic nu are sens. Are sens ce-ți spun? :))) Ca și o Gaură Neagră, temnicerul meu (cu masa lui imensă) mi-a înghițit lumea pe care o cunoșteam cândva. Gata, s-a dus. Pa. Păi, și acum ce fac? Nimic nou și nemaifăcut pe pământul ăsta: renunț la branhii și-mi cac o pereche de plămâni. Ambițios dincolo de rațional, m-am decis să forțez Evoluția ca să supraviețuiesc. Sunt egoist… :)) Mă screm să mă adaptez dar asta nu înseamnă în mod automat c-o să și reușesc. Nu este lucru ușor s-o faci în câteva luni de zile. Evoluția are nevoie de timp ca să născocească ceva nou, mult mult timp, vorbesc de milioane de ani, deci Timpul este cheia succesului, este cel mai important ingredient din Marea Ciorbă, iar eu am 45 de ani… Timpul este exact ce-mi lipsește acum și asta-i buba deoarece, exact ca și “dincolo”, Universul în care exist acum este guvernat de același set de legi ca oricare altul: are masă proprie (umple brațele), ocupă spații vaste (kilometri întregi, cel puțin 44 pe zi), are nevoie de energie (mă seacă) și-mi fute tot timpul. haștagstephenhawking

Așa mi-aș rezuma aceste patru zile. Poate cinci? Să fie șase? Cine rahat mi le mai numără că eu le-am cam pierdut șirul. Tot ce-mi amintesc e că am fost la toate cursurile de la LCB, că n-am nicio absență, că mă achit cu seriozitate de toate task-urile primite, că sunt văzut cu ochi buni de către toți profii de la școală, că am umplut rezervorul motocicletei de două ori, că mi-am cumpărat niște ciocolată, o cutie de nurofen și niște vitamine și c-am dat pe ele 48 de euro. WTF?! … A, și c-am băgat potol peste tot pe unde mi s-a părut că merită. Rareori același preparat și daca da, atunci exclusiv pentru că e “materie de examen” sau pentru că mi-a atras atenția în mod deosebit. Atât. What else?… să mă gândesc… Mai nou am o nouă preocupare: să-mi păstrez aroganța în frâu. De unde mai acum o lună eram ușor timorat și neîncrezător în aptitudinile mele de bucătar, treptat (coincidență sau nu, de la un curs la altul) am început să devin cam prea sigur pe mine. Devin tupeist și sunt conștient de asta. E un teritoriu nou pentru mine, precautul de altădată, chiar plăcut pe alocuri, dar nu, nu e de mine…. Nu e rău să fi încrezător, dar de la încrezător la arogant e doar un pas pe care nu sunt dispus să-l fac pentru că toată viața am antipatizat aroganții și aroganța în general. Aroganța ar trebui să fie un lux rezervat geniilor iar eu, din păcate, nu sunt membru în clubul lor așa că mi-am propus să mențin cât de cât un echilibru. Din toată grupa noastră de 15 s-a desprins un pluton de trei: Pedro (taurul), Juan Pablo (un tip înalt și deșirat, un om care mi-e tare drag și cu care mă înțeleg de minune) și cu voia Dvs, stranierul român, adică moi, iar chef-ul nostru ne-a cam izolat de gloată prin atenția cu care ne copleșește. Ne freacă la tot pasul cu toate nimicurile dar asta e, probabil, ca să nu ne culcăm pe lauri. Cred că de la cei doi se aștepta să performeze (amândoi sunt profi, lucrează în restaurante și încă unele bune) dar îmi lasă impresia că eu sunt surpriza din care (încă) nu-și mai revine după cum reacționează la fiecare preparat de-al meu din care gustă. E încurajator dar pune o presiune pe mine să fiu constant. Îmi tot spun că e totuși nivel “basic” și să nu-mi fac griji prea mari dar deja încep să simt o ușoară văpaie la cur.

În ceea ce privește expediția pornită în scopul de a-i înțelege cu orice preț pe spanioli pentru a le descifra Bucătăria sunt convins că mă aflu pe drumul cel bun. Deocamdată vorbesc de 70% certitudini și de 30% intuiție. Încă de acu două luni, de la vizita în San Sebastian, mi-am făcut un scop din a găsi acel “Tatăl Nostru” al bucătăriei iberice. Trebuia să existe, nu era vreo himeră, e real, am dat peste el în toate bucătăriile pe care le-am studiat. Metaforic vorbind am căutat “firul Ariadnei” și cred că l-am găsit. Ceea ce vreau eu să spun e că suntem creaturi ale obiceiurilor și că, indiferent cât de mult ne-am controla încercând să evităm un șablon comportamental, mai devreme sau mai târziu, inevitabil tot cădem pradă unei repetiții, unui obicei-semnătură. E valabil pentru absolut orice în viață, inclusiv în Bucătărie. Spaniolii nu fac excepție de la regulă. Cultura culinară franceză mi-e destul de familiară, îi cunosc binișor bazele, pe cea arăbească așișderea așa că mi-am pus întrebarea firească al cărei răspuns era musai să-l aflu dacă voiam să înțeleg ce dracu învăț eu aici: “În ce cheie cântă” spaniolii la aragaz? Intuiție, inspirație, noroc sau chemare, cred că am găsit ce căutam și de atunci am prins un tupeu fantastic. Țin’te nene de acu’ înainte.

Săptămâna asta a început în forță cu supele reci și iconice ale Spaniei: Gazpacho, Salmonejo și Ajo Blanco. Trei emulsii care se servesc super reci (uneori c-un cub de gheață în ele) și cu ADN arăbesc din care ultimul preparat enumărat pare că împarte și cel mai lung segment dintre toate. AJO BLANCO e categoric o experiență unică dacă-l servești bine gătit. E o supă de migdale cu doar trei căței de usturoi servită cu o salată din roșii, fulgi de usturoi, curmale, ardei gras, castraveți și multe alte chestii în ea într-un amestec-broderie care te lasă mască. Idea e că, odată preparată ca la carte emulsia devine senzațională deși n-ai crede-o în ruptul capului când te zgâiești la ingredientele din rețetă. Omul ni le-a gătit, ni le-a explicat, noi le-am gustat și cu toții am rămas muți. Așadar, Luni (adică ieri) ni s-au predat iar azi trebuia să gătim unul dintre ele, alegerea a fost a LCB. A picat Gazpacho. Cool. N-am avut nicio problemă, am defilat ca de 4 iulie. LOL, Gazpacho a fost preparatul meu de examen când am luat diploma la Horeca, în București. Am încheiat primul și l-am forțat pe chef să ridice o sprânceană, să transpire găsindu-i un defect și pe câțiva colegi spanioli să privească de două ori în bolurile lor după ce l-au auzit pe prof. Crutoanele mi-au fost luate (cu aprobarea mea) și folosite de către doi dintre colegi iar alții, după ce l-au auzit pe chef pronunțându-se legat de gust, și-au dres preparatul “calibrându-l” după al meu ca să dea mai bine la evaluare. Îți dai seama câtă aroganță aveam în ochi la plecare, nu? Pana mea, eram Bruce Willis și salvasem omenirea de asteroid. În sinea mea știam cui trebuia să-i mulțumesc pentru reușita mea: Gazpacho-ul era exact așa cum l-ar fi mâncat ELLA, cel mai al dracului critic culinar din lume. Niciodată nu m-a menajat când nu i-a plăcut ceva la mâncarea mea. Dădea în mine c-o franchețe dezarmantă și unde dădea era incredibil de dureros, secondată la “la fotografie” și de fiica cea mică care-i picătură ruptă din ELLA. Dar mi-a prins bine. Am învățat să jonglez ca Houdini cu toate elementele radioactive din familiile usturoiului și cepei, chestii care la mine în casă se țineau separat în reactoare nucleare izolate ermetic și la temperaturi joase. L-am surprins pe chef cu gustul ușor diferit și totodată familiar. N-am adăugat nimic, doar că am modificat discret rețea pentru a obține un gust mai catifelat fără a le permite usturoiului și cepei să-mi înăbușe gazpacho-ul. Fine tuning cu ulei de masline si oțet și i-am pupat din mers. After taste-ul supei mele, fără niciun mișto, era chiar superb. Puteam s-o iau acasă, avem această opțiune după fiecare curs practic, dar am decis s-o arunc pentru că ce era să fac în soare de 26 grade cu o zamă crudă de roșii călare pe motocicletă? Ar fi fermentat în draci în secunda doi și m-ar fi luat naibii cufureala la prima lingură. Nu merita riscul. Dă-mi un robot de bucătărie, două cuțite, un tel, un chinois, o crăticioară, două boluri mari, o mână de gheață, și toate ingredientele necesare și ți-l refac pe loc. Easy pizdy.

De azi sunt liber următoarele 5 zile și simt că încep să mă sufoc deja. Ce pana mea fac eu cinci zile? Am început să mă împiedic de turiști, arză-i-ar focu că “mi-au” umplut orașul cu bicicletele lor, sunt enervanți când pedalează mai mult beți în mijlocul străzii, nu mai găsești loc la nicio taberna mai de doamne ajută și auzi plecăindu-se numa în americană, italiană și nemțească. Cred că mâine dau o fugă la Valencia, la marea baltă. Iau chiloțeii de apă pentru că am de gând să-mi ard bețele la soare… Pe aici pare că s-a terminat cu frigul. Sper. Haidi ole!