Aseară, după ce că a plouat non stop ca la munte, a mai dat și Benga în cartierul meu de nu știai la ce să mai ciulești urechile mai întâi; la ropotele picaturilor de ploaie care băteau darabana în burlane, la ochiurile de geam forțate la limită de rafalele de vânt sau la sirenele poliției care se auzeau fără întrerupere când în susul străzii pricipale când în josul ei. N-am închis un ochi toată noaptea. Pe la orele 23 mi-am încheiat postarea apoi m-am apucat să repet pașii pentru ghiveciul spaniol pentru că implică o constelație de proceduri și de tehnici de preparare pe care, dacă le vrei intrate în sânge, trebuie să le exersezi până la exasperare. Asta e cheia. Nu merge altfel. Ca să-l gătești de la zero în timpul recomandat ai nevoie de patru ochiuri puternice de aragaz iar eu aveam două, înghesuite mai rău decât patul din “dormitor” (dacă așa ceva era cumva cu putință) și chiar mai blegi decât viața mea amoroasă din ultima vreme. Fantastic. Ca să nu mor de bătrânețe, moțăind lângă micro-plita vitroceramică, mi-am conceput un plan de bătaie foarte meticulos, cu pași exacți pe care aveam de gând să-i respect militărește pentru a-mi maximiza succesul. Când te confrunți cu o situație ca a mea ordinea de bătaie în care prepari cele 6 legume ar trebui să fie cea mai mare grijă pe care o ai. Cele mai căpoase legume primele, cele mai fragile ultimele. Morcov (curățat și lăsat întreg – se taie după fierbere), sparanghel (pregătit ca pentru restaurantele cu pretenții – n-ai idee ce durere de culo e să-l gâdili cum se cere la școală), swiss-chard (tulpină și frunză – se fasonează diferit și se gătesc complet diferit), artichocke (cea mai dată naibii legumă ever pentru că necesită o grijă ieșită din comun când o prepari, cunoștințe de chimist și o mână de chirurg) și sparanghel alb (o altă durere de cap…), fasole verde plată și fiecare dintre legume prezentate în cut-uri diferite servite lângă un velouté din stock de legume (altă clismă de milioane). Cu alte cuvinte, ca să înfuleci un ghiveci țărănesc care nu-ți ajunge nici pe o măsea bagi muncă ca berilă cel puțin o oră și jumătate. Într-un restaurant e altă poveste, acolo se pregătesc din timp și sunt servite (la cerere) încălzite la abur, singurul preparat de la zero fiind veloute-ul și-n zece minute (max) ai farfuria în față. Morcovul trebuie curățat și fiert întreg aproape al-dente. În aceeași apă se fierbe și sparanghelul alb care se curăță cu mare atenție să nu-i fuți cumva partea cea mai apreciată, și anume capul. Pentru fasole și pentru sparanghelul verde se pune pe foc o oală cu apă de mare (extrem de sărată), pentru morcovi si sparanghelul alb se pune pe foc o altă oală cu apă (sărată moderat) și un cartouche. Pentru artichocke și pentru tulpina swiss-chard-ului se pune pe foc o oală cu sare, zeama de la o jumătate de lămâie, un sfert de făină și un pic de ulei de măsline apoi se completează cu apă si se acoperă c-un cartouche iar pentru frunzele swiss-chard-ului păstrezi una dintre oalele deja pe foc pentru că ele se opărăsc ultimele, abia la final. Lângă tine ai nevoie de un bol de apă rece cu gheață și de un mini arsenal de ustensile plus două tocătoare în două culori (apropos, la noi în Ro codul culorilor predat în școli e altfel ca cel de la LCB așa că nu știu cine are dreptate; N-o să te mire dacă tind să-i cred mai degrabă pe francezi, nu?) Cum se pregătesc legumele? Vai mama mea… Avânt texturi, densități, culori și particularități diferite cum Dzeu le unești într-un singur preparat? Gătindu-le la perfecție (separat) apoi unindu-le sub o singură pălărie printr-un sos delicios. Vei avea pierderi materiale cu duiumul, cel puțin între 35-45% din legume (doar din fasonat) însă rezultatul “se merită” pentru ochi, nu? Dacă ai pe lângă casă vreo 4 schizofrenici te-ai scos, îi vei face fericiți dar dacă nu, atunci ai belit-o, o să regreți că ți-ai propus să servești așa ceva invitaților tăi. Îi îmbătai cu o băutură mai acătării și ieșeai mai ieftin. Dish-ul este o bijuterie cromatică și o minunăție pe limbă dar munca la el e una ca de balamuc. Merită doar dacă vrei să impresionezi o doamnă și roagă-te să nu fie carnivoră.

Anyfuck, iaca cu ce mă-ndeletniceam io ieri noapte. Tăiam, gustam, curățam, fierbeam, monitorizam, băteam cu telul, tăiam, fasonam, opăream și câte și mai câte până când aud un scârțâit de frână în dreptul ușii mele. Că se opresc mașinile pe lângă mine e ceva banal (Papi, vecinul, e o furnicuță tare harnică) numa’ că de data asta direcția din care venise scârțâitul m-a nedumerit: venise pe contrasens. N-apuc să cobor morcovul înapoi în oală că sesizez o căpățână inchizitorie în dreptul zăbrelelor. Era o polițistă. Privirile ni s-au blocat și preț de câteva clipe niciunul nu știa ce să mai zică. Era ca-n filmele cu proști. Amândoi eram șocați. Eu că văd un gabor la ușa mea, ea că vede un tip pe jumătate dezbrăcat c-un morcov fiert în furculiță și c-un motor parcat în frigider. Priceless! Aș fi dat orice să fi filmat faza. Săraca, era atât de trâznită de spectacol încât singurul lucru care i-a mai trecut prin cap a fost să-mi trântească un hola, și ăla, probabil, din reflex. Eu, cu la fel de multe idei în cap ca și dânsa, i-am întors Hola-ul și am scăpat morcovul în apă c-un pleosc. Amândoi ne-am examinat atât cât ne-a lăsat ușa din metal, și-a mai aruncat o căutătură prin casă, m-a salutat din cap și s-a urcat înapoi în mașina de poliție. “Ce-ai văzut?” “Nu știu să-ți explic. Vale, pornește mașina”. Aseară, odată ajunsă acasă, a șters din jurnal ultimul rănd așternut în urmă cu câteva luni: Estoy plicti porque nada mas me sorprende...

Când am terminat ghiveciul era deja 2 dimineața și de oboseală nici n-am mai avut chef să mai mănânc. Eram rupt. Am pornit televizorul și m-am trântit în cur pe canapea sperând că mă ia somnul. Da de unde, deși mă dureau toate eram viu ca la ziua la amiază. M-am băgat sub așternuturi și m-am forțat să adorm însă, pas, niciun succes. Toată noaptea a turnat cu găleata, a bătut vântul și au urlat sirenele de poliție ca la balamuc. Anyfuck, la 5:30 mi-a sunat alarma de la telefon. Măcar o oră să dormi! M-am tot coit prin pat până ce, într-un final, mă uit și eu la ceas: văd 7:25. Am belit-o! Nu știu cum Dzeu am gonit pe autostrada sufletului însă am mâncat pe pâine toți cei 22 de km până la școală cu tot cu aglomerația lor cu tot. Am întârziat 2 minute la oră, băga-mi-aș, eu ăla de le deschidea Universitatea a întârziat. Și de aici a început calvarul pentru că oboseala a început să-și arate colții. Am început să fac mici greșeli pe care le corectam din mers doar pentru că exersasem preparatul mai înainte și că-l învățasem ca pe Tatăl Nostru. Pedro, am aflat și eu cum îl cheamă pe taurul din stânga mea, avea un mic avans dar mă durea în mojar, ce să spun, azi n-aveam chef de hârjoană cu el. Tot jonglând cu pașii pe care trebuia să-i respect am încurcat oala cu apă de mare cu cea cu sare moderată și uite așa mi-am futut eu stock-ul meu din care urma să prepar veloute-ul și care, deși întrunea toate calitățile necesare, de acum avea ceva în plus care mi-a luat maul: era potroacă. Panică, man. Noroc că sunt vulpe bătrână că numai așa am mai reușit să-l salvez. Greu, dar l-am dres, arză-l-ar focu! A fost chiar la limită. Dish-ul se apreciază după trei criterii: după cât de bine sunt gătite legumele (atât de diferite ca texturi), după cât de gustos e sosul veloute (“vehiculul” care unește legumele) și după cât de reușită este prezentarea. Am bifat brio la legume și la prezentare iar sosul (culmea, zona în care eu, de regulă, mă simt cel mai în largul meu) a fost “decât” bun ceea ce m-a umplut de nervi. Pfui, am scăpat dar mă oftic rău de tot pentru că putea fi perfect. Concentrează-te, în pizda mă-tii!

Vineri, Sâmbătă și duminică am liber și vreme frumoasă, numai bună de plimbat. Asta am să fac. Am să mă plimb. Am să scotocesc tot Madridul după perle ascunse pentru că-mi fac o listă cu atracții pentru Îngerașul meu care mi-a jurat că mă va mai vizita la Madrid. Știu ce să caut, rămâne să văd pe cine găsesc să-mi dea ponturile. Am bunghit un bar de jazz cu spectacole live numai joi seara așa că în seara asta o ard sofisticat iar privirea obosită mă va ajuta enorm la imaginea căutată. Moamă, mira, chica, que rico, ce le mai trăiește tipu, se vede de la o poștă că le are cu jazz-ul!…

Da’ de unde, sunt doar singur și rupt în fălci de nesomn

Madrid