Până de curând aveam cunoștință de doar de trei momente în care Divinității i-a cășunat să mă ghidoneze discret, apoape părintește, să fac alegerile corecte în viață și pentru ele îi rămân îndatorat pentru încă trei vieți pline căci, admit, pe lângă mulți alții am fost chiar un răsfățat. Corecte din toate punctele de vedere. E posibil să fi fost mai multe în trecut dar n-am s-o știu cu siguranță niciodată. Toate trei au avut un impact absolut colosal în devenirea mea iar acum mă zgâiesc surprins la cel de-al patrulea convins 100% că urmează să se ridice la înălțimea celorlalte. Mă refer la momentul în care m-am îndrăgostit, la cele două minunății de fete și (de curând) la clipa când am ales să urmez cursurile lui Le Cordon Bleu. Alegerea din urmă, deși începeam să am ceva îndoieli, promite să fie una chiar providențială, aș indrăzni. A proper game changer

Am crescut (aproape la propiu) în bucătărie, îngropat între preparate a căror rețete străbătuseră cel puțin un ocean, o mare și Drumul Mătăsii… a, stai așa că am uitat, și munții Carpați că bunica era ardeleancă. Printre primele mele mele cuvinte (altele decât cele în română) au fost cel puțin numele a două mirodenii orientale. Vrând nevrând, când aproape orice amintire ai avea din copilărie este cu și despre mâncăruri alese începi să asociezi ideea de familie cu dogoarea focului de sub oale și cu aburul care răsuflă apocaliptic de sub capace. Iarnă sau vară, nu contează, în fiecare sfântă dimineață mă trezeam în mirosul cafelei cu hel făcută de bunica pentru tata în care, grijulie, îi adăuga și un strop de lapte cât s-o coloreze nițel. Dzeule, țin minte de parcă ar fi fost ieri cât de amețitoare era aroma lăsată în urma ei de la bucătărie până la salonul de oaspeți amenajat cu mobilier Louis XVI. Nu mă puteam abține și adeseori, înainte s-o zbughesc spre școală, mă strecuram și-i furam o gură din ceșcuța elegantă. Griș cu lapte, tăiței de casă cu lapte, găluște cu prune, griș prăjit, orez cu lapte, tăiței cu gem… o la la, cu astfel de bunătățuri ne delectam în fiecare zori de zi. Niciodată același preparat două zile la rând, Doamne ferește! La prânz ne întâmpinau gulașuri, supe și ciorbe, fripturi garnisite, miel gătit în fel și chip, orezuri, burghul, iaurturi drese, salate de toate neamurile, mousaka, maklubeh, sărmăluțe în foi de viță de vie sau de varză, mămăliguțe… și câte și mai câte. Primăvara venea cu trufele ei, vara venea cu kekabul la grătar și cu pepenii, toamna cu mirosul de gogoșari opăriți în oțet iar iarna cu supele de pui cu găluște de griș iar între anotimpuri se prelingeau pe gâtlejurile noastre sute de antreuri și de preparate arăbești, unele mai mult ca sigur necunoscute vouă pentru că nu le-am întâlnit pe nicăieri pe la noi prin restaurante. Mama era delegatul preparatelor occidentale, bunica mediatorul ardelean, tata sultanul absolut al delicateselor orientale iar masa din sufragerie era Camp David, locul în care se țineau negocierile diplomatice și în care se semnau acordurile de pace în ropote de plescăieli apreciative.

În atari condiții nici nu-i de mirare că dintre toate pasiunile mele cea mai arzătoare a fost (și este) cea a bucătăritului și, în special, cea a bucătăritului pentru cei mai dragi mie. Așa cum am mai spus-o și altădată, mâncarea este energie, energia este viață și dăruitul de viață este dragoste. Cea mai aleasă formă de dragoste din câte cunosc. Viața, bat-o vina, mi-a dat un brânci serios, m-a constrâns cum numai ea știe s-o facă să iau decizia (extrem de dureroasă pentru unul ca mine) de a mă rupe pentru o perioadă lungă de timp de ce am eu mai drag pe lumea asta, de familia mea, de fetele mele, doar pentru a-mi urma destinul. Nici nu-i greu când nu mai ai alternative, nu? Aici, în pribegia asta autoimpusă nu-mi este deloc ușor dar o consider un Pasaj Inițiatic, un pugatoriu pentru vremuri mai bune. Trei luni sunt peste 96 de zile iar pentru cineva proiectat și fabricat să se afle veșnic în sânul familiei zilele alea se numără în secunde și asta ar veni în jur de 8.294.400 de secunde incredibil de sufocante. Dar cine stă să le numere? Le-am scos din burtă acum. Singurul motiv care mi-a dat puterea s-o fac a fost promisiunea primită de la LCB că (asemenea unor bijutieri de faimă) mă primesc un cristal brut și-n 90 de zile mă livrează diamant De Beers. Who knows… poate le și iese pasența. Les jeux sont faits, rien ne va plus

Primele 10 de zile la LCB au fost o mică decepție. Următoarele 10 s-au transformat într-o ușoară dezamăgire anticipând că restul de 76 de zile vor fi cel puțin un mare căcat pe băț pe care trebuie să-l înghit doar ca să ard etapa asta. Doar că, supriză, între timp ceva s-a întâmplat. Începând cu Lecția 5, adică de alaltăieri, totul parc-a prins viață, începe să se lege ceva care promite să fie minunat pentru unul ca mine care se plictisește destul de repede. În secunda doi m-am deșteptat din moțăială. You’ve got all my attention, boys. Am înțeles! În fine m-am prins și eu ce naiba fac ăștia cu noi pe aici: Le Cordon Bleu este un Mr. Myagi din The Karate Kid iar noi suntem puștiul din film, ăla astenic și nerăbdător să se spargă în flic-flacuri. Primele săptămâni, figurativ vorbind, ne-au pus să dăm cu bidineaua, am spălat pe jos, am șters praful, am frecat ferestrele cu ziare, am făcut toate căcaturile posibile și fără de noimă până ne-am umplut de nervi… LCB (prin toate taskurile tâmpite) ne frângea spiritele rebele, ne îndrepta apucăturile și deprinderile nasoale (după caz) pentru a ne forma (cum și trebuie) în spiritul lui pentru a deveni cu adevărat profesioniști. La fiecare curs asist la surpriză după surpriză (cel puțin trei tehnici inedite) și de luni jubilez la propriu. Azi ploua cu găleata, afară erau 7 grade, vântul bătea cu rafale de 25-30km/h, real feel (stând pe loc, nu alergând cu 120km/h) era de 2 grade iar eu zâmbeam fericit că merg la cursuri. Particip la fiecare oră cu o bucurie pe care nu ți-o pot împărtăși în scris. Pentru un curios ca mine îndrăgostit de mâncare până peste urechi ceea se petrece aici începe să devină demențial de mișto și când se sună de plecare părăsesc școala plin de regrete. Sunt ahtiat să învăț cât mai multe de la ei… De fapt, realist vorbind, nu mi se predă neapărat ceva nemaiauzit din punctul de vedere al preparatelor ci tehnici rafinate rezervate exclusiv profesioniștilor din industrie, aspecte de ordin practic care, până la capăt, fac diferența între preparatele unui bucătar cu ceva talent și produsele unui artist stricto sensu. În vocabularul lor nu există simplu și nici rustic. Nu cel puțin așa cum îl înțelegem noi. Simplul lor înseamnă entry-level Michelin Star iar rusticul lor este oricând demn de banchetul unui cap încoronat. Bunăoară, se ia un preparat cât se poate de umil, unul țărănesc originar din Navarra, se prepară cu dragoste timp de o oră și jumătate până se atinge perfecțiunea apoi se servește cam așa…

Gustul? Trei lulele, trei surcele care odată urcate pe limbă …pa-pa-pa-pa-pa-pa-pa-pa-pam… și te trezești ca dintr-un vis pe o cu totul altă planetă… este in-cre-di-bil și știu ce vorbesc căci am mâncat în tot felul de bombe cu pretenții până acum! Privești în farfurie fără ați vine a crede și tot ce zărești e un ghiveci bășit de legume banale servite cu o lingură de veloute scăpată discret printre bucățile colorate… no further comment.

………………………………………………………………………….

Mi-am făcut o grămadă de amici pe la școală, grupul nostru începe să se sudeze, săptămâna care vine este (iarăși) una liberă însă nu mă mai sperie așa de tare ca cealaltă pentru c-am fost invitat să vizitez o podgorie de către unul dintre colegii mei și am acceptat cu cel mai mare drag. Mi-a făcut o propunere interesantă și acum cuget adânc la ea. Anyfuck, o să am 5 zile libere și am decis să mă avânt cu Rosinante pe cărarea vinului iberic. Acum te las că am treabă la bucătărie unde încerc să prepar ceva demn de un cap încoronat. Ole, mother fuckeeeeers!

Madrid