Efectiv am tras de mine să mă dau jos din pat. Back to my shit. Imediat cum am deschis ochii am realizat că am revenit în Beciul Domnesc și instantaneu m-a pocnit o durere în zona tâmplelor. M-am ridicat în coate doar ca să clipesc buimac la peretele de la picioare jurând că i-am zărit silueta trecând prin dreptul lui cu câteva secunde în urmă. Nările îmi fremătau căutând-o prin casă dar, khara-i a’aleyi (arabă: căcatul fie asupra mea), degeaba. Fâs, îți pierzi mințile? Ce ai? Weekendul ăsta n-a fost altceva decât un vis superb o țâră mai lunguț ca toate celelalte din ultimele luni adunate laolaltă. Am căscat prelung în timp ce-mi căutam telefonul ca să-i închid gura și i-am luat maul apăsând butonul virtual cu furie de câteva ori ca un apucat. L-am lăsat să cadă înapoi pe saltea și odată cu el m-am prabușit și eu la loc în pernă. Priza telefonului e undeva deasupra capului iar firul meu de doi metri (sau cât naiba o fi având că e tare lung) îmi permite să-l plimb de colo colo pe unde vreau în căutarea unei recepții mai bune așa că aseară l-am încolăcit pe după nu-ș ce prostie de haină care zăcea în pat pe lângă mine și mi l-am așezat în stânga capului. M-am felicitat în gând pentru inspirația de-al fi așezat pe aproape pentru că altfel nici sulea nu-l mai auzea apoi am ațipit la loc…

Futu-i! E șapte fără zece! Irosisem o oră și douăzeci cu somnul furat. Am sărit ca ars din pat și m-am repezit la aparatul de cafea, i-am băgat o pastilă, l-am pornit și m-am strecurat anapoda pe lângă motocicletă înapoi spre baie ca să mă spăl. Drumul către LCB ar fost mișto dacă n-ar fi înghețat mizeria aia de waze cu câteva sute de metri înainte de un nod jegos de pe autostradă pe care încă n-am reușit să-l descifrez și așa m-am trezit că mai adăug 9 kilometri la distanța destul de lungă și așa. Când m-au zărit colegii intrând pe ușa școlii cu 4 minute înainte să fim poftiți în clasă s-au pus pe miștouri. Le-am zâmbit un “să vă fut” și m-am aruncat în vestiare ca un buldozer. La fix intram imaculat pe ușa clasei strigând “aqui”.

Emulsii. Stabile și instabile. Asta am învățat astăzi toată ziua. Maioneză, Unt “home made”, Noisette, Maioneză Albă, Sos Tomat, Hollandaise, Bechamel și alte două secundare pe care mi-e lene să le mai înșirui pentru c-ar trebui explicate. Aveam ochii în cap cât cepele căci n-am mai întâlnit pe nicăieri tehnica predată azi, nici la Ramsay & Co. și nici la Horeca… LCB e o cu totul altă mâncare de pește și încă odată mă mângâi pe cap că i-am ales. După trei ore și jumătate dedicată emulsiilor (teorie și demonstrație) au urmat alte două ore de teorie (și demonstrație) despre… alte emulsii. Cu ou, fără ou, cu albuș și fără albuș, cu oțet, cu muștar, cu gălbenuș, cu orice grăsime bătută cu orice conține apă. Frate, e o altă lume cu totul. Mirosea în sala de curs într-un mare fel iar la final, după atâtea și atâtea bunătățuri întinse atât de deșănțat sub ochii noștri eram leșinați de poftă. Culmea sadismului a fost că bulangii ne-au invitat la degustare și nu ne-au dat pâine. Cred că am făcut ulcer. Dau să ies din clasă și aflu că am de ars o oră aiurea prin școală deoarece urma un briefing legat de examen. WTF? Examen? Nici nu s-a isprăvit prima lună din cele trei așa că ce spanac de examen visează ăștia? Ne adunăm și sare directoarea pe noi ca amazoana. Că dacă ciordim, pa. Că dacă lipsim la ore, pa. Că dacă aia, pa. Că dacă ailaltă, pa… și tot așa, pa după pa… apoi se miluiește de noi și ne zice că n nu-i chiar atât de greu și-i dă bice mai departe cu protocolul examenului. La final ni s-a dat lista cu preparate din care se vor alege subiectele. Mda… What a fucking surprise! Teorie cât cuprinde, grilă la examen cu 50 întrebări din toată materia iar dintre cele 12 de preparate din care-și vor alege subiectele ni s-au predat deocamdată 5 iar 3 dintre ele, ce să vezi (și să-mi dau una-n oo) solicită un cuptor, articol pe care eu nu-l posed în Beci. Marfă! Ca să ajung la unul m-aș tapa de 160 euro/lună abonamentul plus 60 euro/ora de utilizare la o bucătărie specializată. Asta numai cu programare cu 24 ore înainte și dacă e liberă, normal. Am nevoie de unul pronto că altfel mă duc sufletului… Unde morții lui bag unul în casa asta, și dacă reușesc să bag unul, mă țin, oare, siguranțele? O să aflu.

Notă pentru mine: cumpără un extinctor cu praf.

După cursuri am fugit la magazinul cu gadget-uri vizitat ieri în aventura noastră madrilenă ca să-i cumpăr celei mici o lesă pentru terrierul ei și imediat ce am oprit motorul am simțit un imbold să caut barul nostru de ieri. Am pârâit încet pe pavajul din piatră cubică privind lung la străzile pe care, parcă prin vis, le-am străbătut la pas mărunt prin frig cu prințesa mea la braț, am regăsit barul unde, mititica, a insistat să-mi ofere o cafea și am tras în față. N-am intrat că m-ar fi lovit rău de tot în aripă așa că am ocupat o masă afară și am comandat o cola ca să am o scuză că le ocup două locuri cu tot cu calabalâcul meu de motociclist. Oricum localul era gol la ora aia așa că le-am făcut un serviciu parcându-mi-o pe Rosinante în fața locantei. Trebuie să admit că noi doi făceam o pereche miștocuță acolo în fața barului de jazz. Chelnerița mi-a și confirmat-o c-un “wow, que rico” privind la noi doi. Percepție. Si, es rico ca un cur… Mi-am aruncat un ochi spre Bonnie Ea are suspensiile de căcat iar eu nu sunt mai breaz cu mult. A intrat soarele-n nori și s-a lăsat frigul. Am dat sticla peste cap, m-am ridicat, am achitat și am dat uitării locul pentru până la capăt a fost doar un vis superb o țâră mai lunguț ca toate celelalte din ultimele luni adunate laolaltă. Și atât.

Madrid