Două fetițe. Viața a vrut să ne încerce serios când s-a decis să ne dăruiască două fetițe. Mai mult pe mine decât pe ELLA. Nu știu cum, și nu știu nici de unde, dar ea a știut întotdeauna ce să facă. Probabil că din instinct. E o persoană cu stăpânire de sine ca nimeni alta și am admirat-o de când mă știu pentru asta. În situațiile în care pe mine mă cuprindea groaza ea, la fel de neinstruită ca și mine, intervenea și spre surprinderea mea o scotea la capăt. Era suficient să strănute mai altfel și intram în panică; “ce are copilul?” sau “să fugim la spital”, norocul meu era ELLA. Intervenea și nuș’ce Dzeu combina ea într-o linguriță și ca prin minune totul se rezolva în câteva ore. De multe ori ajungeam la medic doar ca să-și confirme sieși c-a avut dreptate. Dacă mă-ntrebi oricând, la orice oră și-n orice circumstanță, ELLA este cea mai bună mamă pe care fetele mele și-ar fi putut-o dori de la viață. Dacă ar fi avut de ales, desigur. Evident că sunt subiectiv. Eu, pe de altă parte, admit că n-am fost, poate, cel mai bun tată din lume și spun asta, nu că nu le-aș adora ca pe cele mai scumpe odoruri din lume, ci pentru că n-am știut să mă impun acolo unde ar fi trebuit s-o fac. Nu “poate” ci sigur. Nu mi-am impus voința acolo unde ar fi trebuit. Le-am neglijat în unele privințe și acum sunt plin de regrete. Mi-ar fi plăcut să nu fiu doar tatăl nostim, bucătarul, bufonul (fiară doar în caz de primejdie), the fun-guy ci și dascălul, îndrumătorul; îmi reproșez că nu le-am silit să-și exploateze talentele primite cu duiumul la naștere preferând în schimb să le arăt doar că se poate lăsându-le lor, în ultimă instanță, dreptul de a decide dacă vor să urmeze calea arătată sau nu. A fost greșit? Nu știu. Pe mine nimeni nu m-a îndrumat să fac ceva anume, întotdeauna am ales singur ascultându-mi chemarea lăuntrică și atât și probabil că asta m-am așteptat să se-ntâmple și-n cazul lor. Acum mă judec aspru pentru scăpările mele pentru că am timp din belșug s-o fac. Stând singur pe malul celălat al Europei și cu o grămadă de timpi morți ai prilejuri căcălău să te tot scufunzi în introspecții.

Anyways, ce vreau să spun e că dacă mi-aș căuta o scuză aceea ar fi că nimic nu ne-a pregătit din timp pentru meseria de părinți (în general) și în mod special pentru cea de părinți de fete. N-au apărut cu instrucțiuni de utilizare. Ne-am descurcat cum ne-a dus capul. ELLA mai bine. Eu? … nu știu. Aș fi putut face mai mult? Poate. Nimeni n-o să mă poată lămuri vreodată cu argumente convingătoare nici pro și nici contra. Niciuna nu se aseamănă la fire cu cealaltă, cea mare e calină, cea mică e focos nuclear, dar ambele au primit din partea noastră același set de valori sănătoase care fac diferența în societate dintre un om educat și o mârlă. Adică cei 7 ani de acasă. Învață bine (și singure!), au note OK și bune și este meritul lor exclusiv, nu le-am îndopat cu balet, lecții de cato sau cine știe ce alte drăcovenii, le-am lăsat să-și aleagă singure drumul și exact asta mă macină acum… dacă am greșit? Întrebarea mi-a revenit obsesiv în cap de când sunt aici. Eu cred că mi-am primit (cel puțin parțial) răspunsul…

De ce această lungă introducere? Ei bine, pentru că weekendul ăsta am primit, nu numai o lecție de la cine nu mă așteptam (și când mă așteptam mai puțin) ci și confirmarea că eu, ca și părinte, nu am dat-o-n bară atât de tare. Cred că-mi fac griji degeaba. Am asistat înmărmurit (și mândru cum recunosc că n-am mai fost în viața mea) la o paradă de eleganță, inteligentă, blândețe, tact și maturitate în gândire care m-a asigurat că indiferent cât de rău m-aș judeca pentru ce n-am făcut la timpul potrivit pentru ele, orice am fi făcut (amândoi și nu știu exact ce) ei bine, acel ceva a fost bine făcut. În aceste două zile mi s-a demonstrat că, acea fetiță de 4 anișori care lipăia în papucei roz în drumul ei spre piscina unui hotel din Costinești, a înflorit într-o femeie splendidă care va cuceri lumea dacă-și va propune asta. Este mai pregătită să dea piept cu viața decât am fost eu la vârsta ei. Sunt absolut convins de ceea ce susțin. Nu este numai meritul meu, este indubitabil meritul ambilor părinți, dar pe undeva este cu siguranță și al meu. Deci n-am greșit prea tare. Îngerașul meu a reușit în mai puțin de două zile să remonteze un bărbat de 45 ani, mi-a redat zvâcul de care aveam nevoie ca să mă desprind de starea în care mă aflam și mi-a repornit toate motoarele din sala de mașini. Wow. Acum, cu viteza la maxim, mă simt și privesc numai către înainte sfidător ca un spărgător de gheață gata să facă cioburi toate obstacolele aruncate în calea lui. Cursul ăsta (cel puțin modulul 1) îl mănânc cu fulgi cu tot, abia aștept să se termine ca să optez pentru Modulul 2 (pe accelerat, căci am aflat recent că se poate) și intenționez să solicit drept de rezidență ca să-mi deschid o aici o firmă. Am mirosit o oportunitate, o nișă neexploatată (în Spania! nu în țară la noi) și sunt absolut mirat că nimeni nu s-a gândit la așa ceva. De vreo 5 zile o tot “mestec” pe toate părțile, în prezent se află în “laborator” sub test de stres unde până acum nu i-am găsit nicio fisură. Și partea frumoasă e că poate fi coordonată de oriunde… fuck me! Sunt dator s-o încerc. Un înger mi-a asigurat că pot și tot ce a trebuit să facă a fost doar să-mi ofere în dar un strop din lumina lui.

Madrid