Notă pentru cititor: Îmi cer scuze pentru postarea de ieri dimineață pe care ulterior a trebuit s-o șterg. Am dorit să adaug o virgulă iar de aici totul e tulbure pentru că efectiv nu-mi explic cum naiba de articolul a dispărut sufletului în neant și-n locul lui m-am pomenit c-o ciornă. Ăsta e încă un motiv pentru care n-ar trebui să mă apropii de calculator înainte să-mi beau cafeaua. OK, poate doar pentru porno. Dar atât! Nada mas!.

Miercuri seară am revenit la Madrid. Marea mea Călătorie (cu “C” mare) s-a sfârșit mult prea repede pentru gustul meu dar nu regret deoarece eram mai îngrijorat de prognoza meteo care anunța ploi abundente în toată Spania decât de cele câteva orașe mari rămase nevizitate. Fâs, mai am două luni și ceva să le văd. Altădată. Rosinante, Triumph-ul meu nu e foarte prietenos de felul lui nici măcar pe vreme frumoasă, darămite pe udătură. Pe 19 Aprilie la 21:30 aterizează pe Barajas (special pentru mine!) cea mai frumoasă femeie din viața mea, prima mea gogoșică, ființa care acum 19 ani m-a trasformat dintr-un puțoi oarecare într-un bărbat adevărat, persoana cea mai blândă pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată, frumoasă ca ruptă din soare și înzestrată cu atâtea alte calități încât mă-ntreb dacă nu cumva s-or fi împiedicat ursitoarele când s-au apropiat de pătuțul ei. N-am mai văzut-o de atâta timp încât gândul că-mi rup gâtul înainte s-apuc s-o strâng în brațe m-a urcat în șea și m-a trimis glonț acasă.

And here I am, waiting. Din 12 Aprilie, de la amiază, și până pe 17 Aprilie mai pe seară am cotrobăit prin tot sudul Spaniei după singurele mele două mari pasiuni: sufletul și potolul. Am vizitat pe îndelete Cordoba, Sevilla, Gibraltar, Granada, Malaga, Marbella, Mallorca, Almeria și Cartagena. Wow! Și nu oricum, ci pe un motor clasic! UN TRIUMPH BONNEVILLE! De două ori wow! Am bifat un clișeu absolut superb, un must din viața oricărui motociclist și nu mi-e rușine s-o recunosc, că și al meu. Pe lumea asta sunt doar o mână de clișee și nu cunosc vreunul care să fi omorât pe careva. Ce-ar mai fi Instagram-ul fără ciocăneala cu stil de pe blana de veveriță consumată în fața șemineului iarna pe furtună de zăpadă? Ce s-ar mai alege de Facebook fără știclele de champagne în frapiere aruncate la mișto în nisip sau cu căpșunile servite decât belite fără ciocolată și homari? Pana mea, fără toate astea viața ar fi de-a dreptul pustiu și noi infinit mai săraci. Așadar, Triumph Bonneville. Eu și El Comandande, Che Guevara! Două curve. Numa’ că el, săracu’, n-avea cont Instagram, ce fraer. Amândoi am pornit pe drumul mântuirii pe câte un Triumph, amândoi mânați de (probabil) același gen de foc lăuntric, amândoi cu misiunea asumată de a ne hrăni semenii, el cu idei (cică) nobile, eu cu mâncare (cică) aleasă… și sper că asemănările noastre se vor sfârși aici. Călătoria consumată săptămâna asta a fost un vis de copil împlinit în momentul cel mai bun al vieții mele din punctul de vedere maturității și al experienței de viață însă, totodată, întâmplarea face, bat-o vina, c-a coincis în mod nefast și cu una dintre cele mai grele încercări din viața mea (chiar cea mai grea dintre toate) de până acum, fapt care mă împiedică să sărbătoresc isprava așa cum s-ar fi cuvenit țopăind în pat de bucurie. Vale, bun și așa.

Nu știu cum se face că Timpul (aparent în mod intenționat) se scurge întotdeauna în sensul diametral opus dorințelor mele. Să-l fută câinii! Când vreau să dureze cât mai mult el se scurge ca nebunul iar când doresc să treacă mai repede îmbătrânesc cu ochii pe ceas mirat că minutele par cât orele de lungi. Problema cea mai mare cu care mă confrunt de când am venit aici sunt pauzele dintre zilele de curs. Hai că zilele libere ca zilele libere, sunt una da, una ba, maxim două pe săptămâna de lucru, le fumez rapid… weekendurile, însă, astea mă omoară! În viața mea nu mi-am imaginat că o să ajung să mă tem de ele ca acum așa că imaginează-ți ce ochi am făcut în cap când am consultat orarul primit la jumătatea săptămânii trecute. Aproape c-am făcut infarct când am numărat 9 zile și jumătate libere, una după alta. Semana Santa. M-a cuprins panica. Ce fac eu? Cum le petrec fără să mă leg de ghidonul motocicletei? Știu! Plec. Așa am luat decizia de a fugi mâncând pământul încotro am să văd cu ochii și drept urmare acum sunt mai bogat (în experiență) și totodată mult mai sărac (pe carduri). Mi-am futut bugetul pe o lună în 9 zile. Ole! Mergem mai departe țanțoși ca un picador prin dreptul tribunelor, va pasara! Adevărul e că prin călătoria asta am avut numai de câștigat pentru că doar așa, the hard way, cu mâna la buzunar și cu mintea deschisă, încetul cu încetul, cu fiecare oraș vizitat, cu fiecare terasă în care-mi pierd timpul cu un pahar de ceva în față decodific cu meticulozitate ceea ce înseamnă să fii spaniol. Deconstruiesc în mintea mea tot ce e spaniol, mâncarea, băutura, tabieturile, micile lor idiosincrasii, felul în care se comportă pe stradă, sporovăielile, ținutele, coafurile încerc să mi le explic trecându-le prin toate cunoștințele mele de istorie, geografie și științe sociale, umplu golurile cu presupuneri educate apoi le reconstruiesc înapoi doar ca să-mi demonstrez că am înțeles “de ce așa”. Uneori mă surprind plăcut. Ușor ușor, băiete, acordă-ți un pic de timp. Am venit la LCB-M să învăț Bucătăria Spaniolă a la carte, ca la mă-sa acasă și de la mă-sa de acasă, dar asta nu presupune doar însușirea corectă a tehnicilor, strânsul de rețete și gata, 9 luni mai tâziu, un besito, muchachos, io me voi că sunt Dzeu-ul măncării iberice. Ca să gătesc ca un spaniol trebuie mai întâi să mă simt ca unul, să devin unul la rândul meu și ce să vezi, futu-i, viața mi-a oferit pe tavă toate premizele ca eu să reușesc ce mi-am propus. Mi-a făcut praf lumea pe care o cunoșteam, m-a strivit, m-a tocat julienne apoi hâcher, s-a răzgândit și m-a făcut puree și așa am ajuns eu aici. O pastă. Aici renasc. În ce? Nu știu. Ca să aflu îmi trebuie un par de cojones, sau cel puțin așa m-a sfătuit șoferul de taxi care m-a adus acasă din oraș, un spaniol înțelept pe care l-am simpatizat pe loc. Nicule, să-mi trăiești! Am ce-mi trebuie. Am un par de cojones mare cât un VW Transporter. Nu mai am 20 de ani ca să-mi fut timpul și norocul, am 45 și un singur glonț pe țeavă așa că să fiu al dracului dacă nu am să-l trag bullseye, fix la țintă. Am să sodomizez Universul ăsta strâmb în care am fost azvârlit mai ceva ca pe statuile din Sevilla numai că de data asta nu mai șterg poza din telefon ci o fac ditamai banner-ul la intrearea în restaurantul meu. Btw, scuze Sevilla, jur că nu mai fac prostii!

Te las pentru că trebuie să mă pregătesc pentru întâlnirea multașteptată.. Îmi scot costumul cumpărat special pentru weekendul ăsta, cămașa e călcată, pantofii noi au glanț, cureaua și batista de buzunar sunt deja pe pat, mă pieptăn, mă parfumez, îmi trag cea mai stăpână meclă pe care o am în desagă, bag singurul card (pe care mai am ceva bani) în buzunar și merg să întâmpin cea mai frumoasă femeie din lume care vine la Madrid special pentru mine. Weekendul ăsta va fi numai al ei, regina neîncoronată a Madridului.

Madrid