Am dormit în cea mai modestă și totodată și-n cea mai primitoare pensiune de până acum: Alojamiento Jose Carlos. Curată lună, călduroasă, cu personal amabil și serviabil, fără nicio pretenție de locantă de lux și cu loc de parcare superb, fix sub geamul meu, într-o curte interioară cu vedere la terasa restaurantului înconjurat de jardiniere pline de verdeață. Ce-mi puteam dori mai mult de la călătoria asta? Nici că se putea mai bine de atât. Așa am crezut până am ieșit pe ușă să iau micul dejun. Abia atunci și-a scos armele grele: pe gazdă, pe Ea, nu pe el cel de aseară, pe Ea. O femeie minionă și superbă. I-aș da 45 de ani, sau poate că mă-nșel, habar n-am (micile lor trucuri m-au băgat în tot felul de belele de-a lungul vieții) dar în cazul ăsta sunt aproape sigur că am “lovit-o” pe aproape. Era o iberică sadea, frumoasă fără să spargă lentilele camerei foto, minionă, cu un trup impefect dar asta o făcea perfectă în ochii mei, șatenă cu părul strâns într-o coadă frumos pieptănată, cu ten luminos, cu maxilar pătrățos dar fin desenat, smeadă și cu niște ochi, of Doamne, niște ochi cu care ar fi aprins un oraș. Îmi aducea aminte uluitor de mult de ELLA. “Hermosa iberica, corre conmigo!” (frumoasă spaniolă, fugi -în lume- cu mine) i-am zis în clipa în care-mi punea pe masă tostada și cafeaua comandate mai devreme cu falca căzută în podea. A râs copios și mi-a arătat degetul cu verigheta: “No puedo, estoi casada. Și soțul e acolo”… face ea un semn cu capul. Fâs, lucky barstard! Ține-o aproape că e marfă rară… Curu’ mă-tii, Rosinante, suntem damnați să ne petrecem viețile împreună. Hai, vamonos, capră nebună, du-mă-n morții mei unde vezi cu ochii. Vaganbondăm, ce pizda mă-sii. Poate că ne-om găsi și noi cândva liniștea pierdută.

Mi-am strâns hanțele încetișor, fără nicio grabă, de ce m-aș grăbi? Mi-am făcut abluțiunile și am pornit-o pe Rosinante. De puta madre, mai am doar trei tricouri și alea arată ca scoase de sub un camion! Malaga, hai să văd orașul. Miroase ca Damascul, arată ca Nisa și e colinar ca Salonicul. După mine, Malaga arată ca un accident într-o intersecție între trei rate cu navetiști adunați din trei colțuri diferite ale lumii; toți stau îngrămădiți în mijlocul intersecției și ronțăie un bocadillo țâțâind și comentând plini de nervi că întârzie la job. Polițiștii nu se află acolo să constate căcatul. Ei sunt la tuns, unde mama lor să fie dacă sunt spanioli? Ți-am mai zis că toți spaniolii se nasc cu cur și cu bărbi? Toți, frate, niciunul nu e curless sau barbăless! Normal că-și petrec juma’ din viață prin frizerii. Noroc cu Pirineii că la cât se tund spaniolii la primul vânt mai tare din Sud toată Franța se trezea cu floci în supă. “E uno ragazzo!” exclamă medicul la Roma cu ochii pironiți în curul mamei în sala de nașteri. De unde știe, fraierul? Abia de și-a scos capul din mă-sa. I-a zărit ochelarii. Italienii se nasc cu Rayban pe ochi și cu abonament la Vogue for Men ținut strâns la piept. Iar în Germania o roabă de șuruburi și de piulițe căzute zgomotos între picioarele unei gravide anunță că “s-a rupt apa”.

M-am lăsat călăuzit de instinct și așa am ajuns pâr pâr, încet că nu mă grăbește nimeni și nimic, la apă. Mă aflu în zona portului, undeva lângă Clubul Regal de Yachting din Malaga, stau la o terasă, ling un Pepsi, înfulec o salată cu brânză de capră și-ți scriu despre toate astea în timp ce mai arunc câte un ochi spre plaja goală. Azi va fi (poate) la fel ca și ieri, o zi goală și totodată plină de căcaturi, de mini aventuri despre care n-am să-ți vorbesc pentru că știi și tu prea bine că viața ne aruncă-n cale tot felul de mici provocări cu care ne iluzionăm că trăim. Unele pur și simplu nu merită osteneala să le povestești. Realizez că sunt obosit și poate c-am să mă-ntind pe un șezlong ca să picotesc la soare. Nu mult, o oră două. E mai ieftin. Mai târziu am pornesc spre Granada. Next stop: Alhambra. Adios. mi amigo desconocido

Malaga