13 Aprilie. Cordoba. Mahmur ca după Revelion. Inexplicabil, deși aveam gura încleiată, mă ridic în capul oaselor și simt că mă ia un val de bună dispoziție cum rar am mai pomenit în ultimele 6 luni. Prin perdeaua camerei zăream frânturi din lumina superbă a soarelui Andaluz care se zbenguia fără niciun pic de rușine, ca o desfrânată, cu cărămiziul de pe pereții curții interioare. M-am dus glonț la fereastră și când am văzut că și verdele crud al plantelor s-a înhăitat în orgie cu primele n-am mai suportat, am deschis larg ușa camerei și am ieșit la ele să le zic vreo două exact așa cum eram, cu morning glory și în chiloți. Și cu țigara neaprisă atârnând în colțul gurii. “Tu-ți curu’ mătii, Cordoba, da’ frumoasă mai ești”

“Iar tu arăți ca o pulă” am mormăit eu privindu-mă în oglinda băii în timp ce mă frecam cu palma în barbă. “Luăm măsuri” Am aruncat pe mine același tricou de ieri, deh, suntem pe drum, avem bagaj mic, nu ne permitem “ză lăgșuri” să ne schimbăm ori de câte ori purtăm un tricou. Regula spune că: “dacă nu stă în picioare, mai merge” Am coborât în pas voios treptele, am mai futut din mers câteva poze curții interioare, ies pe ușă și fac la dreapta, la primul colț semnalizez și virez stânga apoi din nou stânga în prăvălia păr-stiliștilor pe care am remarcat-o de cu seară. Înainte să mă fac praștie. În Grecia găsești trei chestii la tot pasul: 1- o instituție financiară (o bancă), 2- o tavernă și 3- un magazin cu ochelari de soare. În Spania găsești următoarele trei: 1- o instituție financiară (o bancă), 2- o churrerie și 3- un coafor. Băi nene, pe aici se pune lumea pe bigudiuri non-stop de parcă în 5 minute coboară Mântuitorul. Nu cred că Moartea a găsit vreo babă necoafată când a venit s-o ia; toate sunt țiplă, pregătite ca de nuntă.

Intru la păr-stiliștii ăia doi și spre surpriza mea era 9 dimineața și deja se întrețineau cu patru coțofene. Patru!!! Pun’te pe așteptat cu creierul stafidit de la alcool. Unul dintre tipi, bărbat cu experiență la viața lui, recunoaște pe loc semnele unei seri mai … hmmm… complicate, și-mi oferă o cafea salvatoare licoare cu care m-am ținut în viață până ce și-a mozolit clientele cu o pastă dubioasă și tare nepământeană după culoare. El nu era frizer ca tot puletele, el era un artist așa că barba mi-a fost tunsă (nu rasă!!!). Nu, n-aveam de-aface cu un măcelar, no no no, monsieur, pas du tout, ci c-un sculptor în fripturi umblătoare și cu tensiune intraarterială, un artiste… Nu contează ca m-a luat somnul până a terminat, important e că a făcut o treabă bună. M-am ridicat de pe scaunul confortabil (înecat în regrete că e musai s-o fac) și am plecat să-mi strâng calabalâcul de la hotel. Aveam o treabă de făcut și un plan de respectat. Mi-am recuperat Triumph-ul ascuns într-un garaj două străzi mai încolo, am legat de el hanțele și dă-i bice înspre centrul vechi al Cordobei să văd Mezquita. No comment. Nu se poate povesti ceea ce ochii tăi ar trebui să vadă în carne și oase. Bag-o în “bucket list”. Merită. Cordoba mi-a rămas în suflet pentru tot restul vieții. Este absolut superbă și promit că-n curând o s-o îmbrățișez din nou și nu voi mai fi singur.

Sevilla, here I come, baby! Etapa 2 din plan. Au, au au.. Bonnie, tu-ți suspensiile mă-tii, dacă nu-ți găsesc leac la ele ori te vând ori te “scrambler-esc” eu de nu te mai recunoaște nici mă-ta!” Nu cred c-am intrat până acum într-un hotel fără să mă țin cu mâna de cur ceea ce e enervant rău de tot. Anyways, Bonnie trage la drum lung fără probleme, chiar îmi place și sunt convins că dacă ar fi avut o șea mai acătării și niște suspensii mai blânde aș fi trăit toată experiența asta cu totul altfel. Deci, Sevilla, caut Hotelul Zeida. E înghesuit undeva adânc ascuns în burta unei străduțe medievale in care abia de se strecoară o mașină mică și un om. Ambele trotuare (însumate) nu au mai mult de 70cm așa că ori de câte ori apare un vehicul oamenii se lipesc cu spinările de pereții imobilelor medievale cu labele picioarelor larg desfăcute ca să nu-i calce cumva pe bombeuri. Apar și eu pe după un colț, Bonnie scapă niște petarde mai “alto” (ecoul rateurilor cred c-a alarmat și poliția din oraș) și o fetiță sare panicată direct în brațele maică-sii care m-a răsplătit pe loc c-un “hijo de puta” din priviri de m-a durut curul și mai tare.

Hotelul ăsta… meh, după Cordoba orice hotel e un căcat, din pricipiu vorbesc, dar ăsta în care m-am cazat era chiar unul de căcat. Și scump. Ăla din Cordoba costase 60 Euro și le-aș fi dat 120, ăsta costa 100 și le-aș fi dat maxim 40… plm… Mă rog, cobor din camera mea amenajată ca de un gardian de la o școală de corecție, întreb recepționera unde se urmărește cel mai beton și autentic flamenco ever din Sevilla iar ea îmi răspunde cu toată convingerea că dacă nu merg la “Carboneria” nu am văzut flamenco. Mulțumesc din zbor și off I go.

Am rătăcit, pe bune, nu exagerez, m-am rătăcit și am rătăcit în patru colțuri cardinale mai bine de 30 minute pe străduțele labirintice și-nghesuite ale Sevillei care, nu zic nu, își are farmecul ei, dar sincer, e la milioane de ani-lumină de Cordoba. Într-un final ajung la celebrul local. La Carboneria. Frate, înăuntru în curte șoc și groază. Am văzut cu ochii mei locante/birturi/baruri comunale/sătești de pe la noi și jur că cel mai jegos dintre ele s-ar fi distins ca un Waldorf-Astoria pe lângă bomba în care aterizasem. Îmi fac curaj să pășesc înăuntru bestiei lui Iona și acolo, nene, dau de o hipstereală ca la Fashion Week Paris. Cum e posibil așa ceva? De ce? Cum explici? Toți artiștii planetei, toți bețivii planetei, toți italienii Italiei și toți englezii Spaniei îngrămădiți ca-n tablourile lui Bruegel într-un decor apocaliptic atât de spurcat de te lua cufureala. Băi, nici măcar tejgheaua barului nu era construită dintr-un singur material, era construită din patru materiale diferite și în patru ere diferite. Plană era doar în vise. Părea aliniată cu curbura pământului. Nicio licoare nu stătea cum trebuie în pahare. Schizofrenicul din mine a început să alerge în cercuri cu mâinile înfipte în păr. Căuta un ștreang să-și curme suferința. Poate că așa-mi și explic și de ce am băut până ce Ole! s-a tăiat filmul la montaj. Fac eforturi să-mi aduc aminte lucruri și tot ce-mi revin în minte sunt frânturi de conversații elevate despre corride și Balzac (în franceză), despre călătorii, grădini și bucătărie (în italiană) și despre iubire (în spaniolă). Ei bine… am rezerve serioase că aceste amintiri ar fi și reale. Îmi cunosc limitele și am dubii dacă interlocutorii mei au fost oameni ori statui. Am descoperit în telefon o grămadă de fotografii cu statui. Cu unele dintre ele, clar am trecut dicolo de conversații (dar asta e o altă problemă). Pozele au fost șterse imediat. Sunt absolut șocat. Shame!

Bănci din lemn, ordinare, ca de bierfest, împachetate cu audiență, liniște ca la teatru și toți ochii pironiți pe ea. Pe mine m-a prins comandând ceva de mâncare la trei metri de podium. Eram ușor pilit dar apt și stăpân pe mine. Începe chitara, urlă gitano-ul, mă răsucesc pe călcâie, o remarc, apuc paharul de pe tejghea, mă așez în cur pe ciment la picioarele ei și de acolo, de jos, de pe răceala șapei de ciment turnată cum a căzut din roabă, am urmărit cel mai fascinant spectacol din viața mea. Îi țin minte doar pulpele fine și gleznele elegante care mi-au povestit în cele mai meșteșugite și drăcești feluri despre dragoste și ură, lacrimi și durere, dor și nepăsare, naștere și moarte… M-am îndrăgostit pe loc de personajul ei. Știam exact când urmează să danseze; tot ce trebuia să fac era să stau cu ochii, când pe piciorul drept, când pe chipul ei frumos așteptându-i semnele care trădau c-avea să erupă ca vulcanul. Piciorul începea să bată în podea ca o rafală de mitralieră iar trăsăturile ei delicate și pline de expresivitate i se schimonoseau ca de o durere aievea, trăită cândva pe viu. Se ridica brusc de pe băncuța ei, pășea nobilă ca o regină pe podiumul din lemn apoi improviza, trăia momentul, se lăsa purtată de vibe-ul din sală, de văicărelile gitano-ului sau de armoniile calde de chitară, se mișca atât de drăcește încât părul împletit frumos i s-a desfăcut din coadă ciufulindu-se într-o manieră atât de seducătoare încât la terminarea dansului audiența a sărit în picioare în ropote de aplauze. Cât țin eu minte din spectacol a fost SUPERB, fascinant, unic și răvășitor. La un moment dat juram că dansează numai pentru mine…și de aici am pierdut manșa, Captain Picard, over and out... pana mea, trebuie s-o las mai moale cu vinul. Când m-am trezit a doua zi bag mâna speriat în buzunare și dau peste rețeta unui preparat ce pare a fi guacamole. Wtf? În telefonul meu descopăr o grămadă de poze cu oameni cărora nu țin minte să mă fi prezentat, inclusiv cu artista (săraca), și în toate pozele apar shitfaced. Am respirat ușurat că eram singur în pat, curul nu mă durea “mai altfel”, portofelul era în buzunar, nu aveam tatuaje noi și pe loc s-au desprins două mari întrebări la care n-am găsit răspuns: “Ce dreak am avut cu statuile din poze de le-am profanat în halul ăla?” (BTW, am șters aproape toate dovezile – poate mă trezesc cu amenzi CCTV!!!) și “Cum naiba de am ajuns înapoi la hotel pe jos?” – recepționerul mi-a zis-o zâmbind ca bulangiul care a văzut o grămadă de căcaturi la viața lui. N-a scos niciun cuvânt. Nici nu era nevoie. Râdea spre mine. Am părăsit Sevilla fără niciun regret.

Urmează Malaga.