Am rămas în urmă cu postările de când cu liberele astea… încerc să recuperez în măsura în care mă pot ține departe de vin. Deci, unde am rămas? A, da, 12 Aprilie. LCB. Zi mare. Pentru prima oară de când suntem aici am ambalat la maxim motoarele în 4 cilindri, adică fiecăruia i-a fost alocată câte o jumătate de “țambal” (aragazul mare) și două ochiuri de sub plancha. Priveam la oloiul din fața mea cât viața de mare și cugetam că numărul de ochiuri ce revenea fiecăruia era cam la limită așa că m-am repezit într-o cabină telefonică unde m-am răsucit ca titirezul cu viteză superluminică și taa-taa! când am ieșit din cabină aveam zuluf pe frunte și chiloții roșii trași pe deasupra izmenelor. L-am scos pe wunderkoch din dulap, adică pe moi, cel de acasă, care gătea într-o bucătărie muult mai mică și cu o treime din sculele aflate la dispoziția mea aici, non stop cu ochii pe ceas că vin fetele mele flămânde de la școală. Niciodată n-am simțit presiunea-n ceafă ca privind la lista cu numele acestor două preparate, atât, doar două: Chicken White Stock și Jus de Poulet. Și n-au fost întâmplător alese… nu-l poți obține pe al doilea fără primul. Ori, îl poți obține cu apă chioară dar e un cacala-macala, cum zicea bunica, Dzeu s-o ierte… Pe la jumătatea intervalului de timp mirosea atât de bine în bucătărie încât dacă găteam în aer liber și s-ar fi dus vestea că în oala mare fierbe o zamă banală (nici măcar o supă) și că-n cratița mai mică se scade un amărât de sos gol făr’ de garnitură, făr’ de un cartof-doi acolo, azvârliți la mișto, lumea ar fi înebunit și ar fi pus pe loc de o răscoală în toată regula. Dar sosul “se meritâ”, gen. Gătit a la carte Jus de Poulet e Rolls Royce, nene, fără niciun mișto. Odată întins peste un piept de pui (omorât de două ori: odată de cuțit și a doua oară fiert într-o apă chioară) ți-l ridică din farfurie, lasă puree-ul în urmă și-l aruncă dincolo de Centura Van Allen, Apollo Mission style. Faci vânt pieptului din farfurie cât colo, rupi un colț de pâine și-l aduni pe tot apoi mai ceri o porție. N-ai nici cea mai mică idee ce rezultat obții din patru ingrediente absolut banale preparate în pași corecți și cu un pic de îndemânare. Sfat: nu mai arunca aripioarele! Never!

Notă pentru mine: Unul din cei 4 asistenți de săptămâna asta e vagabond.! E a doua oară când îți lipsesc ingrediente din tavă. Numai ție…hmm.. Pay attention și fute-i una după ceafă cu prima ocazie. Wrong guy (and wrong time) to fuck with, boy.

Stock-ul, pfff, a fost floare la ureche iar sosul meu la gust a fost comme il faut. Cum 10 este doar pentru profesor, n’est pas, la final am aflat că n-a fost chiar perfect deoarece am umplut doar o sosieră și jumătate în loc de două. “Si țef, grasias”, am zis eu cu capul aplecat ca un samurai prins pe picior greșit. E vina mea, l-am tot curățat de grăsime ca schizofrenicul și când am realizat că odată cu grosul luam puțin câte puțin și din sos era prea târziu să mai fac ceva. O dregeam eu repede dacă mai aveam zece minute… A continuat blând că este delicios și că data viitoare să fiu un picuț mai atent. Apoi a început să glumească cu mine. Well, that’s a first!

Am șters impecabil frontul meu de lucru, m-am dus la vestiare, m-am schimbat și, tușt, la motor. Vrum vrum, ajung acasă, arunc bagajele de curs cât colo, pun mâna pe puținele haine care mi-au mai rămas curate, le îndes în rucsac, bag repede o cafea de drum, trag ușa după mine. Cordoba, here I come! Între Madrid și Cordoba sunt aproape 400km și Bonnie s-a străduit cât a putut ea de bine să mă ducă în siguranță doar că, mânca-i-aș tobele ei pârâitoare, … suspensiile ei și seaua…au au au, și acum mă frec, la dos… mi-au făcut bucile praf. Știam la ce să mă aștept de la ea comfortwise, nimic nou sub soare, noi doi avem o istorie serioasă împreună și-i cunosc toate metehnele dar alternativa ar fi fost să rămân o săptămână la Madrid fără nimic de făcut ceea ce ar fi fost coșmar. No fuckin’ way! Pe aici începe Semana Santa și toată Spania e liberă, inclusiv noi, la LCB, normal. O săptămână întreagă fără să mă țină ceva ocupat? Really? M-aș fi legat de ghidonul motorului în mai puțin de 48 ore așa că mi-am croit din timp un plan de călătorie menit să mă țină foarte ocupat și foarte departe de încă un rendez-vous cu proprii demoni. Doar până pe 19 Aprilie când, mort copt, trebuie să fiu înapoi acasă. Am un date cu o gagică superbă și nu l-aș rata nici pentru promisiunea unei a doua vieți.

Altfel vorbeam acum dacă sub mine era GSA-ul. Cu Helguța mea cea mititică cât o planetă decolam de la Madrid la o anumită oră și mă mai opream la taman la Casablanca cu două ore mai devreme decât aș fi plecat. Bavareza mea silfidă i-ar fi parcurs pe toți cei 400km dintr-o singură răsuflare, într-un picior și c-un wurst în gură, m-ar fi livrat la destinație cu curul oblojit în uleiuri esențiale și-mpachetat în creme infuzate cu extract de macha apoi mi-ar fi spus: “ja, das a fost gut, aber când începem și noi călătoria?”. Pe de altă parte, însă, lasă că-i mai bine așa, mă bucur că n-am avut-o pe nemțoaică pentru că der maschine ar fi atras după sine și o mică remorcuță de amenzi radar. Danke, aber nicht… Deocamdată ajung cei 200 euro pe care i-am și vârât deja în vistieria ăstora.

Stârnit de parfumul de flori de portocal am accelerat ca nebunul și bifez prima etapă a călătoriei mele ritualice: Cordoba. Eram încântat că m-am ținut de plan. Mă cazez la hotelul meu de două stele (by the way, nu știu cum și cine clasifică hotelurile, nici nu mă interesează, însă la viața mea am dormit în căcarnițe care păleau pe lângă bijuteria asta de hotel și cică erau de patru stele) Whatever. M-am spălat rapid pe unde pute și am iesit val-vârtej să explorez orașul. După cum arăta văzut din șeaua motocicletei părea super gol. Pac, ies pe ușă, mă strecor prin labirintul orașului vechi, nu parcurg mai mult de 300m și wow!… milioane de oameni claie peste grămadă. Șoc total! Sunt borderline agorafob și când am dat nas în nas cu viermuiala dracului m-au luat toate palpitațiile. Cum pana mea să mă bucur de arhitectura minunată când eram silit să privesc atent 360 grade să nu calc în picioare puradeii care fugăreau porumbeii în patru labe cu mămicile adunate la o clacă cel puțin la 5m departare de ei, sau să nu cumva să mă lovesc bară-n bară cu sutele de gură-cască americani care râdeau cu gurile până la urechi de idioți ce erau de tot ce nu era right, ca la their mothers acasă. M-am enervat atât de tare că m-am întors înspre hotel, m-am aruncat într-o taberna lipită perete în perete cu el și mi-am comandat o cola. Apoi o cafea. Apoi un vin. Și încă un vin. Și încă un vin.. Ultimele mele amintiri sunt cu mine așezat turcește pe camapeaua de pe terasa hotelului belind ochii la lună fără să clipesc scăldat în mireasmă de floare de portocal. Și mi s-a tăiat filmul.

Cordoba