M-am ridicat cu greu din așternuturi. Azi e a doua zi în care dorm adânc și abia de am auzit alarma telefonului, aspect care mă cam îngrijorează, să fiu sincer. Dacă se anunță un trend și voi începe să întârzii la cursuri asta mi-ar strica Planul cu “P” mare care și așa e destul de subțire. Prado!. Azi n-am școală, sunt liber dar nu-i bai, sunt pregătit. Anticipasem corect că voi avea parte și de timpi morți astfel că, precaut, încă de când am pus piciorul în peninsulă mi-am dosit în mânecă câteva obiective de calibru foarte greu. Îl voi vizita azi. Dar, mai întâi, trebuie musai să-mi schimb căcatul ăla de suport de telefon de pe ghidonul motocicletei pentru că nu văd nimic în el și, al naibii jeg chinezesc, indiferent cât de bine l-aș strânge de piulițe el flencăne în voia lui de parcă nici nu l-aș fi atins. Zâmbesc spre cer. Madrid a pierdut răboiul nervilor cu mine și azi i-a dat drumul soarelui să zburde liber pe cer. Doamne cât de bine e! M-am lăsat călăuzit de Waze până la un magazin de accesorii moto în care bubuia muzica punk britanică. Ce clișeu! Am găsit un suport mult mai elegant și mai practic, l-am achitat, l-am montat ca un bărbat, adică fără instrucțiuni (pfff, instrucțiunile sunt pentru păsărici), apoi, încântat nevoie mare m-am oprit la o cafenea pentru un mic dejun. Sandwhich cu ton și roșii. M-am îndrăgostit de el și n-aș fi crezut. L-am mestecat tihnit lângă o cola privind lung prin vitrina mare la spectacolul străzii. E nasol singur. Am ieșit afară în soare unde m-am așezat golănește cu curul pe șea, mi-am scos telefonul și am început să-mi pierd timpul cu țigara aprinsă în gură conversându-mă cu diverși de pe FB și cu prietenii mei buni pe whatsapp. Am râs, m-am întristat, am promis, am salutat, mi-am stins a treia țigară și am hotărât că, gata, vamos, a sosit timpul: Muzeul Prado.

Parchez pe trotuar lângă muzeu (Doamne, îți mulțumesc că ai inventat motocicleta!) și începe povestea celor 10 minute irosite cu protocolul parcatului în Madrid: scoate mănușile, apucă lanțul din coburi, alege cheia potrivită de pe mănunchi, bag-o-n lăcaș, trage de lacăt, desfă inelul de siguranță, strecoară lanțul prin roata motocicletei și petrece-l pe după un stâlp, pune la loc inelul de siguranță, scapă-l de vreo două ori, înjură, bagă lacătul la loc, scoate cheia, asigură-te că n-ai uitat niciun cobur deschis sau ceva pe lângă motocicletă, aruncă-ți rucsacul în spinare, îndepărtează-te de motor și oprește-te din înjurat că e deja prea mult

Urc panta pietruită elegant care se deschide pe una din laturile muzeului, fac stânga și cobor cele 30 de trepte care mă conduc către Intrarea Jeronimos. Odată ajuns în dreptul intrării mă iau după mulțime către corpul clădirii din care se cumpără biletele, mă așez la coadă și pufnesc intrigat că nu-mi pot lua gândul de la bătrânul ridat pe lângă care trecusem mai devreme și care ștampila niște litere cu tuș negru pe afișe “vintage” cu corride. Mă întorc cu biletul la Intrarea Jeronimos și trec de cerberii echipați cu scannere ca de aeroport. De cum am pășit în prima sală cu tablouri mi s-a tăiat respirația. Băi nene, băieții ăia nu se jucau cu pensulele și e clar că nici de formatul A3 nu prea auziseră. Pe toți pereții tronau imensități de tablouri îmbălsămate în niște culori atât de vii încât păreau photoshop-uite. Prado e cu siguranță unul dintre cele mai frumoase muzee ale lumii, dacă nu chiar cel mai frumos.. m-am lăsat purtat pe brațe ca la concertele rock de toți idolii mei din copilărie pe care nu i-am putut admira niciodată altundeva decât în albumele de artă tipărite la editura Aurora. Acum îi sorbeam în ochi de la doar o jumătate de pas depărtare… tată, n-au nicio legătură cu pozele din albume, trebuie consumați numai în viu. Goya, Tizian, Velasquez, Rubens, El Greco, Bosch, Bruegel, Raphael, Caravaggio, Durer, Gainsborough și mulți mulți mulți alții mai puțin iluștri pentru ignorantul din mine se întind pe kilometri de perete fără nicio milă pentru muritori. Am “curățat” două etaje la pas bătrânesc până n-am mai putut suporta în fața ochilor nicio pată de culoare. Am concluzionat că mă supraexpusesem la măreție; patru ore erau prea mult dintr-o bucată așa că m-am dus glonț la garderobă de unde mi-am recuperat calabalâcul și am ieșit grăbit ca din reactorul lui Fukushima, înainte să-mi cadă dinții din gură. Prado încă nu e fumat, e băgat binemersi înapoi în mânecă. Ne mai vedem noi și altă dată, băiete…

M-am așezat pe o bordură din piatră vis-a-vis de un menestrel bătrân, mi-am aprins o țigară și trăgeam cu coada ochiului la moșul cu afișele. Am stins-o, m-am ridicat și m-am proțăpit în fața lui salutându-l. “Buenas” îmi răspunde zâmbitor. “Scuză-mă, nu doresc să te jignesc, dar în tine văd ceva de marinar, ai o alură familiară, ca de barcagiu. O fi barba de vină” îi arunc eu. El râde copios și-mi întinde mâna să i-o strâng “mi nombre es Carlos, Charlie para mis amigos” Intuisem corect, lucrase 30 de ani în marina comercială pe un vas german care făcea călătorii transatlantice. I-am cumpărat cu 10 euro un afiș “vitage” al unei corride oarecare și el s-a pus pe ștampilat cuvântul cerut de mine. Uite așa am spart gheața și am început să ne plângem unul pe umărul celuilalt de frumusețea mărilor liniștite care anunță întotdeauna furtuni năprasnice, de binecuvântata Spanie, de bucătăria ei delicioasă și din vorbă în vorbă inevitabil s-a ajuns și la intimități. În momentul cu întrebarea-cheie am clacat, am amuțit. Am lăsat ochii să răspundă în locul meu. M-a sfredelit până în adâncul sufletului și a rostit grijuliu de parcă n-ar fi vrut să stingă lumânarea: “no te procupes, Andres, va pasa” … “ojala” îi râspund c-o juma de gură. “Si, va pasa” și a apăsat puternic pe “Z” … “Ha, Vasquez, ce se potrivește! Știai că asta e o rasă de tauri de luptă? Eu sunt născut în regiunea din care provine rasa asta” se veselește moșul către mine. “Așa e!” continuă el ca pentru sine… Pun ochelarii pe nas, apuc casca de bărbie, îi strâng mâinile recunoscător pentru tot, ne tragem în poză și-i promit că următoarea dată când ne-om mai revedea o să țin în mână o sticlă de rom bun.

În drum spre casă îmi aduc aminte de un magazinel mititel pe care-mi propusesem să-l vizitez în câteva rânduri de-a lungul ultimei săptămâni dar ba era închis, ba erau proteste și marșuri în zonă și poliția ne dirija pe alte rute, ba uitam așa că profit că stau la semafor în apropiere și cum se face verde virez spre dreapta. Trec de un Apple Store mai fac câțiva metri și parchez. “La Violeta” este un magazinel-emblemă al capitalei, extrem de cochețel și care de peste o sută și ceva de ani trăiește bine mersi pe spinarea unei flori. Ce vinde? Bomboane, ciocolată, nuga și câte și mai câte, toate confecționate cu extract de violetă adunată din munții de pe lângă Madrid. Floarea de violetă se confundă cu Madridul în ochii tuturor de pe aici. Bine că știu, bagă la cap, o să-ți folosească mai târziu. Cumpăr fetiței mele un cadou cu care am s-o întâmpin la aeroport când mă va vizita, mă urc pe motor și demarez spre Ferentariul meu fericit c-am mai bifat un landmark autentic.

Cuvintele marinarului bătrân, așa cum au fost ele, rostite cu vocea lui, mi-au ținut companie tot drumul până acasă. Va pasa. Hmmm… Ajung la beciul meu domnesc și, spre surprinderea mea, constat că nu mai e chiar atât de urât pe cât îl știam. Să fie soarele de vină?

Madrid