Viața nu mai e chiar atât de rea când te zgâiești la dânsa cu izmenele trase pe tine. Termicos li se zice pe aici, sau cel puțin așa am înțeles eu. Echipament termic pentru motocicletă. Ieri mi le-am cumpărat mânat de o mare criză de isterie provocată de frigul care-mi paralizase buricele degetelor sprijinite pe manșoane. Fuck this shit, I’m going Rambo! Asta este inadmisibil! De vineri încoace tremur din toate șuruburile ca ultima ciungă proastă de pe stradă ori de câte ori ies cu drumuri. Trag pe dreapta, search pe Net, găsesc o firmă mai aproape de mine, caut Iguana Customs, dau de ei cu greu, le-am deschis ușa cu piciorul și direct din tocul ei le-am urlat că vreau mănuși de iarnă, o pereche groasă de termicos model Hamlet și o cască cu vizieră că-mi bag toate cele și încă ceva pe deasupra în Siberia lor caliente “ca congelatoru de acas”.. Ieri le-am luat și, na poftim, astăzi a ieșit soarele. Mișto. Nu-i bai, lasă, bine că le-am luat pentru că Madridul m-a învățat o lecție, și anume, că îi place la nebunie să-ți dea una-n coaie exact atunci când te aștepți mai puțin. Coborând victorios cu izmenele pe mine ridic privirea înspre firma roșie care atârna deasupra motocicletei și citesc mare: Media Markt. Wow! Mi-am luat cel mai mic televizor pe care l-am găsit la ei. E mititel, e un “Engel”…pfft, n-am auzit în viața mea de marca asta care cic-ar fi nemțească; Yeah, right! E ușor ca un fulg și a costat 99 euro ceea ce îl face cu 10 euro mai ieftin ca Samsungul second hand din ghetoul meu, scos din casă pe sub ușă, ceea ce este minunat. Și are și o imagine super clară. De când l-am instalat “curge” non stop numai pe știri și pe telenovele ca să mă familiarizez cu limba și să-mi neutralizez italiana care mă încurcă atât de rău în conversații.

Azi la orele de demo de la LCB ni s-au predat stock-urile de bază și un Jus de Poullet pe care va trebui să le învățăm și să le reproducem exact așa cum ni le-au prezentat. Ei bine, aici mă văd silit să admit ceva: tehnica lor e ușor diferită de tot ceea ce știam și prin asta-mi recunosc lipsurile și influențele bucătăriei rustice italiene. Nu e neapărat diferită ci mai degrabă mai rafinată. Mult mai rafinată. Net-ul și cărțile bucătarilor de renume sunt vax albina pe lângă ce înveți la Le Cordon Bleu, chapeau. Lecția de azi a venit la pachet cu un reality check în urma căruia am tras umătoarele concluzii:

1– că am făcut bine că am ales LCB deoarece mi-am oferit astfel oportunitatea de a învăța tehnici cu adevărat de haute-cuisine de la oameni care își stăpânesc bine meseria 2– că pot, confirmarea venind de la chef-ul profesor care azi părea că predă exclusiv pentru mine (ieri am fost singurul pe care nu l-a corectat în timp ce preparam sofrito-ul și pare că m-a luat la ochi) și 3– că s-ar putea să am criterii de exigență poate un pic cam ridicate de la mine și că dacă lucrurile stau într-adevăr așa n-ar trebui să mă stresez prea mult. Sună a cocoșeală însă nu e deloc așa; nu este măgulitor pentru colegii mei. M-au cam lăsat gură cască în câteva rânduri cu întrebările pe care le-au pus. După mine este absolut impardonabil să fii bucătar profesionist în propriul restaurant și să te miri ca proasta la pu.. lingură că mirepoix este un trio clasic compus din morcovi, apio și ceapă și că mirepoix alb pentru sosul alb nu conține morcovi (mda, e un sos alb, nu unul colorat) și că nu se pune sare în stock (adică bază) pentru că din el se obțin sosurile. (D-aia se și cheamă “bază”. De la el pornești către unde te mână creativitatea. Îi adaugi ciuperci, piper verde, morcovi, șalote, alcool și-n general orice-ți trece prin cap. Prin evaporare se concentrează aromele și odată cu ele s-ar concentra și sarea adăugată în lichid. Sarea nu se evaporă, sarea se concentrează.) Dacă vrei să obții 100ml de sos demi glace trebuie să reduci aproape 1 litru de bază așa că imaginează-ți cu ce potroaca naibii te-ai alege în gură dacă ai săra potrivit toată oala mare de zamă. Și exemple ca astea am cât cuprinde. Sunt oameni frumoși dar peste jumatate dintre ei par că sunt acolo din ordin judecătoresc.

Întorcându-mă înspre oraș și la mai puțin de 11km de cocina mea, un BMW alb și mititel îmi taie fața absolut aiurea mai să mă bage sb roțile unui TIR care accelera să mă depășească prin stânga. Știu, e bizar, dar mă deplasam cu viteza legală, nu mai râde. M-am săturat să-i bag benzină în rezervor lui Juan Carlos la fiecare trei zile. N-am acumulat în 15 ani de amenzi primite prin toată Europa cât am plătit pe aici după numai două săptămâni. Mai am două luni și jumătate, în pana mea… M-am căcat pe mine. E limpede că nu mă văzuse și asta pentru că șoferii de pe aici sunt ușor bezmetici și că-i zăresc mai tot timpul la volan cu telefonul lipit de ureche. Nu s-a întâmplat nimic, slavă cerului, însă proximitatea morții într-un accident stupid cu motocicleta m-a dus cu gândul la durere, durerea m-a trimis cu gândul la ELLA și de la ea a zburat înapoi la motocicletă unde s-a închis cercul. Am zâmbit ușor amar. Asta ar fi fost poezie pură, nene! Dragostea și motocicleta, sunt nebun după ambele și niciuna nu are centură de siguranță. Am deccelerat ca să ies de pe autostradă iar Bonnie … poc poc.. a scăpat două rateuri părând că-mi confirmă.

Madrid