Vorbeam de cutia cu maimuțe. Na c-am scos ivărul și am dat capacul laoparte. Alea iacta est. M-am născut într-o noapte furtunoasă de 19 Iulie 1974 în lacrimi de supărare cu promisiunea unei vieți de tot căcatul. Dacă eram un cal de curse nici celui mai degenerat dintre pariori nu i-aș fi făcut vreodată cu ochiul. Și cu toate astea îi suprind pe toți și trec primul linia de sosire. Baba (tată în arabă), cel pe care am să-l numesc așa cu toată gura câtă vreme o să-mi bată inima în piept, pentru că asta a și fost pentru mine, TATA, m-a zărit pe genunchii mamei și m-a onorat cu cel mai ales dar pe care-l poate face un oriental: mi-a dăruit numele tatălui său, Moustafa. În ochii lui eu, bastardul unui jeg de bărbat, unei canalii josnice, eram cel mai de preț lucru pe care îl poate căpăta un oriental: un urmaș. M-a ALES să-i fiu întâiul lui băiat, cel care avea să-i ducă mai departe stirpea. În acel moment Andrei-Iulian, omul condamnat la o viață de căcat a murit și a renăscut sub numele de “ALESUL”, “NUMITUL”, “PREFERATUL” căci așa s-ar traduce prenumele meu de Moustafa din limba arabă. Totodată, am mai primit un cadou: am devenit arabul jegos, arăbetele, fiul unei curve românce etc. Eram prea mic ca să fi știut adevărul, aveam doar trei ani, așa că toată viața mi-am cărat semiluna cu stoicism înghițind în sec de fiecare dată când eram batjocurit. Le-am acceptat ca pe o consecință firească a stării de fapt. Da, eram fiul unui arab dar, dacă stai și cugeți mai adânc, pe undeva în afirmația lui “jegos” cu siguranță că s-a strecurat o eroare gravă. De ce spun asta? Pentru că eram opusul lui jegos. Între acuzator și mine eu eram singurul care se spăla și la cur și, drept urmare, pe chiloții mei nu găseai “urme de frână”. Iar diferența dintre “o lucrătoare în industria plăcerilor” și mama era că mama n-a primit bani ci a fost păcălită. Nu păcălești o curvă în vecii vecilor, amin. Succes.

Anii au trecut și de destinul meu s-a împiedicat o fată. Singura. Cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Așa credeam. Am s-o numesc ELLA (ea, în spaniolă). ELLA a văzut în mine prima ceea ce nimeni altcineva n-a văzut, ea a crezut în mine prima când nimeni altcineva n-a crezut, ea mi-a fost alături în vremuri grele când oricine altcineva ar fi dat bir cu fugiții, spate în spate cu ea am biruit toate obstacolele pe care viața ni le-a aruncat în față și nu au fost nici puține și nici ușoare. Ea este sufletul meu pereche. Din nou, pentru mine era limpede ca lumina zilei, se confirma că eram ALESUL Eram ALES de ELLA. Ne-am căsătorit și i-am fost credincios ca un câine de pază, am iubit-o ca un nebun, am adorat-o ca pe o icoană, am prețuit-o ca pe propria viață, am respectat-o mai mult ca pe orișicine și orișice pe lumea asta, adică am IUBIT-O după toate rigorile definiției din carte. Am făcut-o natural, la fel de natural ca peștele în apă, fără să mă chinui, nu aveam de ce să mă plâng, felul ei de a fi mă încuraja în fiecare secundă. Am iubit căsnicia cu toate “restricțiile” ei pentru că ele nu aveau absolut nicio relevanță pentru mine. Niciodată n-am înțeles glumele despre căsnicie. Dar vezi tu, iubirea este un drum cu două sensuri, aspect pe am omis să-l iau în calcul

De ce mă aflu aici. Bună întrebare. Știu de ce “sunt aici” nu și de ce “mă aflu” aici. Poate că n-o să aflu niciodată. Un posibil răspuns ar fi că (la sugestia și insitențele ELLEI) mi-am schimbat prenumele înapoi în Andrei ca să pot trece liniștit prin aeroporturi. Cu alte cuvinte, am denunțat primul meu dar prețios (și real) pe care l-am primit de la viață ca să mă întorc la prenumele celui căruia i-a fost sortită o viață de căcat și înecată în lacrimi. Mamă, și încă cât de riguros se ține de promisiunile făcute atunci. De șase luni relația mea trece printr-o criză de proporții cataclismice. Toți marii scriitori ai lumii mă asigură că valorile mele legate de iubire sunt sănătoase și valide. Vremurile, însă, s-au schimbat. Marfa mea, deși trainică, rezistentă cât să clădești patruzeci de relații deasupra ei, nu mai e fashionable. N-are app? Nu e OLED? Fuck you! Niciunul nu a primit explicațiile ce se cuvin după atâta amar de timp, niciunul nu înțelege de ce și cum de s-a petrecut. Să fie zeitgeist-u cu molima lui de divorțuri care lovește mai rău ca toate epidemiile de ciumă cunoscute în istoria umanității adunate la un loc? Să fie de vină social media cu toate exemplele ei proaste, să fie de vină viața neiertătoare cu uzura ei, să fie de vină criza vârstei mijlocii? Sau poate că nimeni nu este de vină. Situația este cu adevărat gravă când amândouă părțile nu cad de acord că au deaface cu o criză. În cazul de față, și absolut atipic, e vorba de mine. Pesemne că în mine există o forță mai puternică decât în ea, o încăpățânare mai mare decât a ei când vine vorba de promisiuni și de alegeri. Am ales o singură dată și cu asta am încheiat subiectul. Poate că e doar o rătăcire temporară de-a ei, poate că ELLA suferă îngrozitor și crede că separarea ar fi o soluție. Eu nu. Eu iubesc organic la fiecare respirație, știu exact ce vreau și pe cine vreau. Toată viața am știu-o și am s-o știu. Dar totodată mai știu că nu poți sili pe cineva să simtă ca tine. Așa că ce-mi rămâne de făcut în condițiile astea, mie, Andrei-Iulian, Moustafa și iarăși Andrei, nenorocitul cu identități multiple futute și răsfutute, confuzat dincolo de rațional de evenimentele care l-au luat complet pe nepregătite, lovit ca de fulger? Eu, bărbatul căruia nu i-a fost rușine să recunoască că iubește, că plânge, că e scufundat până-n gât în propriile emoții, care obișnuia să spună “te iubesc” la dimineață, la prânz și seara numai pentru că era purul adevăr și se abținea să n-o urle la fiecare trei secunde ca să nu pară nebun, eu ce fac mai departe? Ajunge cu lamentările pe tema asta. Ajunge cu tentativele de suicid. Două sunt prea multe. Încă una și voi părea chiar incompetent. Ce altceva îmi rămâne de făcut? Să mă înfurii ca un taur. Pe toți și pe toate.

Pentru trei luni o să mă aflu departe de viața mea, de ELLA, iubirea vieții mele, de fetele mele scumpe, de tot ceea ce numeam casă cândva, de prieteni, de familiar, într-o țară însorită în care e mai frig ca-n România și-n care plouă de o săptămână până și cu lapoviță, înghesuit într-un studio de tot căcatul într-un cartier de tot căcatul, într-un oraș care încă nu dă doi scuipați pe mine pentru că a sosit vremea să renasc. Din nou. Andrei trebuie să moară și eu o să mă piș pe mormântul lui. Nicio lacrimă vărsată pentru el. Fuck Andrei. De azi îi pun cruce. De azi înainte știu exact cine aleg să fiu: sunt fiul tatălui meu, sunt MOUSTAFA BIN ABDOULKADER ADLEH, arabul prin adoptie, trădat de propria viață și înfuriat pe tot ce-i stă în cale ca un taur de luptă din rasa Vasquez. Am venit să renasc în Spania, și pentru că renasc din propria cenușa taman aici, într-o oarece măsură asta mă face maur. Am să fiu vreodată cel mai bun bucătar? Nu știu, am să fiu vreodată celebru pentru asta? Nu știu nici asta. Tot ceea ce știu e că, eu ALESUL, nu prea mai am de ales. Toți eroii cinstiți în cânturi au pierit cu rănile în piept, niciodată la cur iar pentru prima oară în viața mea aleg să fiu eroul propriei povești. Mi-o datorez.

Madrid