La 8:00 am ieșit cu motorul pe ușa casei ca din calea unui incendiu. Simțeam că dacă mai răbovesc chiar și o singură clipă am să explodez în milioane de atomi și ar fi ultimul lucru de dorit cu un depozit de băuturi alcoolice perete în perete cu mine. Papi nu e “farmacist”, cum suspectam eu bazându-mă pe meclele dubioase care-l vizitează non-stop și în stil “navy seals-in&out”, ci e un negustor de spirtoase legitim. Și cu oareșce succes, aș completa eu. Zic legitim pentru că azi am remarcat numele unei “impresa” pe lângă ușa lui (pe lângă și nu deasupra), doar că am ușoare rezerve cu privire la evidența strictă a stocurilor sale deoarece grosul vânzărilor lui, după toate aparențele, se face după orele la care alții au închis de mult. Întotdeauna sunt cel puțin trei-patru lise încărcate cu grămezi de cutii din carton împinse în susul străzii de către doi indivizi în trening într-un ritm pe care eu l-aș descrie ca pe un hibrid între “voios și panicat”… Înainte, însă, de băieții în trening, (by the way, ca și în clipa asta și e sâmbătă 21:30!) apare o mașină neagră “tunată” din care într-una din seri răsuna hitul de mare succes “Real Beef” al lui Blxck Swag (Shazam) de vibrau toate ochiurile de geam din ușa mea. Două claxoane scurte …tiit tiit… hola! urmate de schimburi prietenești de amabilitățuri și (speculez eu) de sume de bani care nu durează mai mult de 5-7 minute. Abia acum am făcut legătura dintre cutiile cu băuturi și Papi. Credeam că băuturile provin de undeva din josul străzii și că Papi împinge droguri. Sunt fascinat de activitatea de pe strada mea și sunt curios cum o fi când s-o face mai cald pe aici și voi fi nevoit să deschid ferestruicile; pun pariu că o să fie super tare. Bunăoară, nu mai departe de vineri noapte, am avut plăcerea să ascult ore-n șir un grup de francezi muci care s-au cazat în clădirea cu un etaj de vis-a-vis de mine. Printre ei se distingea ca lipit ca de urechile mele o voce baritonală neagră care a răgit ca un măgar căcaturi ininteligibile și fără întrerupere numai la 110dB. Asta până la un moment dat când, ori l-au mazilit că nu l-au mai suportat, ori a leșinat, ori a căzut în cap de la etaj în tomberonul de construcții de sub apartamentul lui.

Absolut toți taximetriștii, repet, fără nico excepție, toți care m-au adus aici au mormăit chestii care sunau a compătimire când au realizat unde sunt cazat. Pe aici sunt aproape numai chinezi și sud americani. Tot cartierul este o menajerie dar asta, după mine, face experiența și mai autentică, mai vie. Pe aici electronicele au denumiri super exotice încât până și chinezul care le vindea s-a rușinat de mine când l-am întrebat ce pizda mă-sii marcă e chestia aia către care arătam cu degetul, un jeg de chinezărie ascunsă sub un nume cu rezonanță franco-germană cu diagonala de 32. Mi-a zâmbit jenat și mi-a zis că nu e atât de rea apoi a întors privirile către stradă nevenindu-i a crede nici lui enormitatea scoasă pe gură. Prețurile, însă, sunt tare plăcute ochilor pentru că sunt compuse din numai două cifre. Dacă printr-un accident recunoști branduri sunt, ori fake-uri, ori la mâna a doua. Cu un pic de sânge pe ele, suspectez eu. Am vrut să-mi cumpăr un televizor și cale de un kilometru (pe ambele părți ale străzii) am găsit doar marfă second-hand sau ciudățenii, iar sh-urile arătau de parcă ar fi fost târâte pe șosea până la magazin sau scoase forțat pe sub ușa casei. Spectacolul e funky și amuzant și merită trăit măcar o singură dată. Rămâne de văzut ce părere o să am după trei luni de show non-stop.

E 8 și rătăcitesc pe străzile orașului călăuzit de instinct iar la fiecare kilometru îl văd cum înflorește într-o așezare din ce în ce mai elegantă, mai cu clasă față de cocina în care locuiesc. E frig, afară sunt 4 grade și bate vântul ceea ce face ca mersul pe motocicletă să fie tortură. Dârdâi din toate șuruburile. Ajung pe Calle de la Velasquez și remarc pe partea dreaptă a străzii, scris mare și elegant “Hotel Wellington – 5 stars”. Strada e pustie așa că tai toate cele trei benzi în diagonală și urc cu tupeu pe trotuar. Am ajuns la limita hipotermiei și sunt conștient că nu mai pot continua așa fără să pățesc un accident abosulut stupid. Pretextând că sunt fascinat de arhitectura opulentă a hotelului trec de cerberii îmbrăcați în uniforme elegante care m-au întâmpinat ascunși pe după ușa rotativă și mă așez pe o canapea cât mai adânc în inima lui căutând să mă mai remontez nițel. Sesizez că apariția mea, așa cum eram eu echipat în straie de motociclist, n-a trecut neobservată și că doar “Hello-ul” meu aruncat la intrare i-a mai liniștit puțin. Asta mi-a cumpărat câteva minute bune așa că trebuie să profit cât pot. Mă ridic și intru în bistroul din spatele pupitrului recepției. Mic dejun. Asta e, comand un mic dejun de care am tras mai bine de o oră și ceva. Când am ieșit din bistro în stradă erau în continuare 4 grade, vântul bătea un pic mai tare și colac peste pupăză acum picura. Really? Tu mai lipseai! Nefericirea trăită cu 80 de minute în urmă (și pe care o credeam absolută) începe să căpete grade de comparație.

Fac plinul la o benzinărie, mă lipesc de pompă pentru că am simțit un pic de caldură, achit, plec mai departe, stânga dreapta, dreapta stânga, curbă, rond, rond, curbă… băi, zona Goya-Velasquez e super fiță, îmi place foarte mult, e elegantă, e tot ceea ce nu e cartierul meu și încă ceva în plus. Are un iz de Buenos Aires sau de Avenue Haussmann. Bulevardele sunt largi iar clădirile înalte sunt extrem de elegante. Oriunde ai privi în jurul tău distingi clasă și imobiliare de la 1 milion de euro în sus. Rătăcind pe străduțele cochete dispuse în paralel sau perpendicular cu bulevardele de mai sus zăresc un magazin de costume bărbătești foarte mișto aranjat. La intrare nu te-ntâmpină obișnuita casă de marcat ci o masă lungă cu mașini de cusut la care două femei aranjate și drăguțe lucrează/modifică marfa clienților lor, așa cum aveam să aflu mai târziu. Casa de marcat e ascunsă departe, în fundul magazinului. Super strategie. Mesajul subliminal e “nu ne interesează banii tăi, facem tot ce ne stă în putere ca tu să pleci mulțumit de la noi . Suntem aici pentru tine”. Genial! Este cel mai mișto magazin de țoale pentru bărbați în care am intrat până acum. Constat că marfa lor era exact pe gustul meu așa că am scos instantaneu cocota masculină din mine și am probat costume preț de două ceasuri. Într-un final n-am mai avut de ales, reflexia proprie din oglinzile magazinului m-a convins; era altcineva, un bărbat încrezător, cu parale și cu șarm, stăpân pe emoții, un James Bond aristocrat, în multe privințe opusul celui care intrase pe ușă așa că, dăăă… m-am aruncat cu cardul pe ei implorându-i să-mi vândă ținuta. Mi-as tras una țâță de mâță în care-mi voi întâmpina fetele când vor veni la mine în vizită. E prima oară când îmi place cu adevărat un costum bărbătesc, altul decât smochingul. Am lăsat cumpărăturile la magazin pentru că afară ploua, m-am urcat pe motor și până am ajuns eu în cartierul cunoscut sub numele de “Tribunal” m-am făcut ciuciulete. Oribil. Nu zona, ci vremea neobișnuit de rece chiar și pentru ei. Cu toate că nici lor nu le era bine constat că nimic nu-i oprește să râdă sau să sporovăiască gălăgios așa cum le stă în obicei astfel că decid să nu mă mai lamentez și mă las încărcat de energia lor. Spaniolii sunt oameni frumoși. Niciodată n-am să încetez să mă mir de ei. Pretextând că mi-e foame (din nou) am intrat într-un local doar ca să mă încălzesc. Să fiu sincer, zâmbetul ei dulce e cel care m-a atras ca un magnet. Sunt lihnit după așa ceva. În ochii mei ea ar fi umbrit până și cel mai colorat tablou de Gauguin. Doar prin felul în care ți se adresa, puștoaica minionă și smeadă cu părul strâns modest într-o coadă, reușea să transforme interiorul auster al localului în cel mai bogat și atrăgător dintre toate celelalte din jurul lui iar bucatele lui “ok” într-un festin demn de un cap încoronat.

Notă către mine: Totul este percepție. Și căcat de mi-ar fi pus în farfurie tot nu mi-ar fi păsat.

Când am părăsit bistroul inima mea dogora de căldură. Mulțumesc puștoaico pentru darul oferit cu atâta naturalețe. Am oprit la un magazin chinezesc, am dat 90 centi pe o rolă de scotch tape cu care mi-am badijonat telefonul de coarnele motocicletei și așa am revenit acasă pe drumul cel mai scurt. Acum mi-am pus de o cafea, am apucat chitara clasică de gât și cu ochii în Youtube învăț un prim acord. Am timp berechet să învâț să cânt la ea. Trei luni sunt mai lungi decât credeam.

Madrid