Mi-e teamă de weekendurile de căcat, exact ca acesta de față. De ce? Pentru că deși “ziua în care nu s-a petrecut nimic” e regula și nu excepția din viețile noastre ea nu va fi niciodată subiect de carte, sau vreo istorioară depănată într-un grup de prieteni, sau de ce nu, tema vreunui film artistic. Poate doar într-unul de artă și cu toții știm cât de populare sunt filmele de artă. Sunt convins că cei 3000 de fani ai filmelor de artă de pe întreg cuprinsul mapamondului o să protesteze. Regula spune așa: Nu se petrece nimic? Atunci trecem peste ea; EA NU EXISTĂ. Punct. Care pulea ar da banii pe o carte, și-ar pierde timpul ascultând sau și-ar lua un bilet la un film ca să citească, să ciulească urechile sau să privească la un erou principal cum o freacă plictisit cu orele? Huooo! Asta facem și noi în viețile noastre cel puțin 88% din timp. Fă ceva, nu știu, sări un bloc, lasă-te urmărit de bandiți, fute o gagică mișto, angajează-te într-o bătălie epică cu sorți de izbândă potrivnici, bate-te cu rechinii sau salvează o pisică din pom, fii erou, fă ceva ce eu nu pot, n-aș vrea, n-aș avea tupeul sau poate oportunitatea s-o fac în viața mea. Nu? Atunci, hai sictir.

Încă din țară mi-am promis că voi ține acest jurnal și am de gând să-mi respect cuvântul. Pentru mine LCB și Madrid reprezintă un pasaj inițiatic, e un moment important din viața mea pe care se cuvine să-l documentez clipă de clipă pe întreaga lui durată, la pachet cu bune și cu rele. Toate cele peste 90 de zile petrecute în pribegie, departe de familia mea, departe de tot ce-mi este drag pe lumea asta vor fi descrise de-a fir a păr și ulterior recitite în ordine la cumpăna răspunsurilor. Ei bine, astăzi a fost o zi moartă așa că mi-am pus întrebarea: despre ce să scriu? Despre multele localuri în care am intrat și am consumat mâncare preparată în varii și-n diverse forme, despre faptul că azi m-am tuns la un “barber shop” denumit Tino ținut de doi puști hipsteri, despre tigările pe care mi le-am (sau le-am aprins) azi, despre motocicleta genială pe care soarta mi-a aruncat-o surprinzător între picioare peste weekend, despre parfumul străzilor Madridului vechi, despre vânzătorul chinez care îmi vorbea spaniola înlocuind litera “R” cu “L”, despre pakistanezii care mi-au gătit cele două pulpe de pui pentru numai doi euro? Despre ce? Respir, ascult, umblu de colo colo, văd, vorbesc, râd, mânânc, pipăi, miros, exact ca fiecare dintre noi și realitatea e că stând în fața calculatorului constat că nimic din ceea ce am făcut astăzi nu este suficient de relevant, mirobolant sau ieșit din comun încât să merite să-l împărtășesc cu tine în mod deosebit. Dostoievsky, însă, mi-ar fute două palme peste ochi de aș vedea numai stele verzi. Cum e cu trăirile sufletești, băi хуй? (khui – pulă) Are dreptate. C-o admitem sau nu, și când “nu facem ceva” în realitate cu toții suntem mai ocupați ca oricând așa că, judecând după marele clasic rus, azi am avut brațele pline cu mine însumi pentru că n-am fost tulburat de nimic altceva. Azi mi-am trăit trăirile, dacă-mi permiți s-o spun așa. Nimeni și nimic pe lumea asta nu te va pregăti vreodată pentru actul confruntării cu proprii demoni. Împotriva lor nu ai niciodată armele potrivite, ești veșnic în dezavantaj, pentru tine e o bătălie în susul dealului iar o eventuală victorie reputată împotriva lor e în fapt preambulul următoarei bătălii care-ți promite că va fi de două ori mai fioroasă. Mă simt foarte tentat să vorbesc despre cum mi-am trăit ziua și nu despre cum mi-am petrecut-o dar aici e buba, o parte din mine refuză să umblu la cutia cu maimuțe pentru că odată ce i-am săltat capacul o să scape-n pizda mă-sii cu toatele și așa rămân, scăpate. Înăuntrul cutiei mele zac claie peste grămadă fel de fel de maimuțe, mai mari, mai mici, mai fioroase sau mai blânde, toate strânse în decurs de 45 de ani și nu-s puține, să fii sigur de asta. Nu că n-aș avea despre ce vorbi, aș avea cât pentru 10 postări adunate la un loc, problema e că nu e încă nu sunt pregătit s-o fac. Acum NU.

NU încă.

Madrid