Tot ceea ce s-a petrecut vineri a fost consecința a unui telefon primit, hăt târziu, în seara zilei de joi. Ca un pietroi aruncat în apă, un singur apel la care am răspuns în apropierea ultimei centuri de legătură cu Madridul avea să declanșeze un mini tsunami de acțiuni care mi-au schimbat (probabil) întreaga geografie a weekendului în curs. Teoria “retro-cauzalității” din fizica cuantică e complet paralelă cu viața mea. Nu se aplică. La mine toate sunt old-school: ce se întâmplă ieri înfluențează ziua de mâine. Clasic. Nu știu dacă aveam mai mult de 500m și mă-nscriam pe curs de coliziune cu autostrada de Toledo de unde urma să-mi pierd urma mai departe spre Cordoba. La telefon era șoferul camionetei care-mi livra motocicleta și care mă suna c-a ajuns mai repede decât preconizase. Muy bien! A continuat că vineri ar putea face livrarea doar că are nevoie de ajutor pentru că nu are cum s-o dea jos singur. Abort! Abort! Am tras instantaneu de volan și am ieșit ca o tiribombă din gloata care se-mpletea și se-ncăleca de nebună pe cele trei benzi. Plescăiam dezgustat de dulcele-amar care mi-a inundat gura imediat ce am inchis telefonul. Dulce, că sosise motocicleta mea și că în sfârșit scap de eterna corvoadă a găsirii unei parcări în orașul ăsta, și amar pentru că planul întocmit ad-hoc cu numai o jumătate de oră în urmă mi se dăduse complet peste cap. Pa Cordoba, pa Granada, pa Gibraltar. De fapt… adevărul era că realizam c-o să-mi petrec tot weekendul în “studio”-ul meu de tot căcatul. Singurătatea mă ucide lent și sigur. Când am semnat cu LCB am făcut-o zicându-mi că trei luni sunt 12 weekenduri, că nu-s multe. Ei bine, am aflat-o pe pielea mea destul de repede că pentru mine exact astea 12 weekenduri sunt și cea mai grea parte din toată povestea cursului. Mi-e dor de ELLA.

Îmi imaginasem că livrarea se va face civilizat, c-o camionetă cu trapă hidraulică, cu lise, cu “semnați aici și vă mulțumim”; da de unde, totul avea să decurgă la fel de furtunos pe cât e și spiritul nostru latin. Situația era una de coșmar; mobra venise înghesuită într-un Ford ordinar cu prelată și cu punte dublă pe deasupra, adică un pic mai sus decât normalul. Am zâmbit stricat la stomac. Firește că lucrurile stau așa. Why am I not surprised? Știam exact ce presupune acest lucru pentru că am experiență de 20 de ani la încărcat și descărcat marfă agabaritică: minim patru bărbați, efort cât cuprinde, creativitate și multă multă, da’ muuuultă bunăvoință. Și cum e și normal în situație de excepție, ceva mai mulți bani decât te-ai aștepta. Orice motocicletă (Triumph-ul, în cazul meu) e o balerină de peste 200kg (a mea are 235 kg cu rezervorul gol), e un obiect scump, articulat, îngust, instabil și plin de capcane din ace, brice și carice, cabluri, cauciuc, aluminiu și piese fragile din plastic adică, într-un singur cuvânt, un coșmar la mutat de colo colo cu mâna goală. Nu prea ai de unde s-o apuci fără să strâmbi, rupi sau să îndoi ceva. Conduceam lovit ca de dambla căutând febril o soluție la problema descărcatului. Brusc, îmi vine o idee pe cât de genială pe atât de machiavelică: îi voi face revizia la reprezentanța oficială Triumph. Asta e! Ăia n-o să mă poată refuza și uite așa o să mă și ajute, volens-nolens, s-o descarc. Perversă abordare: le promit o lucrare suficient de importantă încât să îi agăț, dar nu într-atât de scumpă încât să plâng pe factură, iar la capăt mă aleg și un bonus, cu certitudinea că vehiculul meu e în perfectă stare de funcționare. Mă mângâiam pe burtă mândru nevoie mare de istețimea cu care m-a înzestrat mama.

Zis și făcut. Vineri mă trezesc devreme, iau mașina și-i caut pe ăia cu reprezentanța, îi găsesc, mă folosesc de tot șarmul din dotare, îi încolțesc cu vicleșuguri fine, îi prind de cojones și gata, problema-i ca și rezolvată, numai că trebuia să aștept un mic infinit până ajungea șoferul cu cargo-ul meu prețios ceea ce mărea probabilitatea ca motocicleta să nu fie servisată în aceeași zi, ci abia luni după amiază. No fuckin’ way! mașina mea era închiriată până sâmbătă iar luni de dimineață sunt la cursuri. Și ce Dzeu fac eu duminică pe jos? Cu ce pana mea ajung eu luni la cursuri? Cu un taxi. Iar? Iar car rahaturile alea după mine? Mă treceau transpirațiile de nervi. Ca dracu. Ajunge și șoferul, pun’te pe mutat coletele din camionetă, trage de Bonnie, pregătește terenul și adună-i pe mecanicii de la Triumph. Au ieșit doar doi, în sictir, alene, râzând relaxați minunându-se (probabil) de ce fac eu atâta caz că trebuie să descarc o motocicletă dar când au realizat ce trebuie să facă i-a lovit diareea instantaneu. S-a dat alarma și au ieșit șase care conversau de data asta foarte animat. 10 minute mai târziu, pe fundalul unui imn acapela de “puta madre” și de “mierda” (cum altfel), interpretat fără cusur de către corul meu de șase iberici Triumph-ul ajunge în sigurață la sol. Perfect! Toată săptămâna am mânuit cuțite superascuțite și n-am pățit nimic ca să mă tai brutal la un deget descărcând o motocicletă. Minunat. Fără mișto, chiar a fost minunat. Într-un mod neașteptat revederea a fost extrem de emoțională. În sfârșit aveam și eu pe lângă mine ceva de acasă, o mică frântură din universul meu lăsat în urmă, și nu pe oricine, ci chiar pe prietena mea cea dragă, prima mea motocicletă, Bonnie “Sfărâmătoarea de Oase”. Mi-a mai dres din starea în care mă scufund de la o zi la alta. Am planuri mari pentru ea. Noi doi în Spania?… O la la, garantez că o să punem de niște aventuri super tari. Looking forward, babe.

Întocmesc documentele cu dealerul, mă spăl de sângele scurs pe cămașă, pe curea și pe buzunarul blugilor, le dau ceva pentru efortul depus și nu plec bine de la service că mă sună de la Europcar. Hola, si, soy jo… Ce alea? Cică am uitat să le aduc mașina și că am de achitat o zi în plus și că trebuie să returnez mașina că are client la ea. WTF? fuck fuck fuck fuck… mă trezesc dat în urmărire pentru un mierda ca ăsta… Fug la o benzinărie, curâț mașina de urmele de scrum, o aerisesc cât de cât și când o livrez nedumerit de o astfel de scăpare din partea mea aflu cu stupoare că de fapt sistemul lor le face probleme și că, în realitate, am adus-o cu o zi mai devreme dar că e de bine, că uite cum beneficiez io de nuș’ce avantaje și că o să plătec chiar mai puțin decât mi-am propus la tocmeala inițială… Adevărat, am plătit mai puțin, dar în același timp sunt singurul prost rămas în ploaie (la propriu) cu două vehicule la dispoziție. Să si fost vreo manevră? Shit! Mă arunc într-un taxi și fug înapoi la reprezentanța Triumph ca să mă milogesc de ei s-o rezolve mai repede cu revizia. Călătoria cu taxiul a fost un mic deliciu: șoferul care m-a luat era cel mai exotic spaniol întâlnit până acum. Era un spaniol-irlandez de 47 ani cu ambele accente împreunate într-unul unic și complet neverosimil pentru orice ureche muzicală de pe planeta asta, nu numai pentru urechile mele. Hâtru ca orice irlandez, am râs cu el cum n-am mai făcut-o de la vizionarea studioului închiriat de mine. Mi-ar plăcea să-l mai întâlnesc cândva. Ajung la service și-i prind pe ultimii doi că trăgeau cortina așa că m-a luat inima. Le explic rapid oful meu, ei mă ascultă relaxați și înțelegători, îmi spun că nu se poate, că e weekend, că abia luni apoi probabil că unuia dintre ei i s-o fi făcut milă de prost așa că-l văd cum pivotează în interiorul shopului și-și desface brațele: ce-ți place de aici? Que?! Numai în Spania, băi nene, cu siguranță numai în Spania; fără bani, fără garanții (altele decât motorul meu lăsat la ei) c-o simplă semnătură am ieșit pe ușa lor cu un Scrambler ultimul model. Dacă n-ar fi plouat tot weekendul pe întreg cuprinsul Spaniei jur că dispăream în ceață până la Atlantic fără să mă mai uit în urma mea de unde mai reveneam abia luni dimineață direct la curs c-o salbă de muște în dinți. Așa cum eram eu îmbrăcat la ora aia, însă, n-aveam nicio șansă să ajung întreg nici trei străzi mai încolo. Un cancer, nene, de te tăia la degete, stropit din belșug pe deasupra c-o ploicică de zile mari. M-am oprit urgent la magazinul dealerului Triumph și m-am înțolit ceva mai gros, ca pentru mersul pe motor ținându-mă totodată la distanță de echipamentele speciale pentru că nu sunt chiar ieftine.

Acum începe odiseea celor 6,5 km de drum spre casă parcurși în ceva mai mult de 17. Madridul nu are o stradă dreaptă mai lungă de maxim 2km și aia musai se va frânge într-un punct absolut aiurea, nu mult, la început doar vreo 5 grade, suficient cât să-ți adoarmă vigilența. Apoi descrie o parabolă și se proptește de nebună într-o “glorietă” (rond) unde din trei alternative două sunt cu sens interzis. Zici c-ai descifrat-o și că de acum ești în control. Fals! E garantat că imediat ce treci de glorietă te va scuipa într-un tunel care automat iese pe o autostradă sau pe o centură care la rândul ei dă într-o altă autostradă și apoi, pa, te rătăcești. Și tot așa până te lasă nervii de ajungi să cuprinzi un pom în brațe și te dai cu capul de trunchiul lui până-l faci creion. Pentru cei ca mine, adică pentru turiștii neclarvăzători, Madridul este un codoș de labirint conceput, parcă dinadins, să te umple de confuzie. Cu mâna dreaptă fără manușă, și înghețată bocnă, scoteam din mers telefonul din buzunar ca să corectez abaterile de la traseu și în același timp ba acceleram, ba mă feream să nu intru în vreo mașină sau să nu dea vreuna peste mine, ba să frânez roata din față… A fost un tur de forță care mi-a încercat la limita limitelor atât nervii cât și toate abilitățile mele de motociclist. Halal să-mi fie – îmi ziceam eu – primul drum prin orașul ăsta (pe o motocicletă) e unul hard-core, cu ploaie, cu trafic nebun de vineri, pe frig, îmbrăcat în echipament mediu, fără navigație și pe o mobră complet necunoscută. Pesemne că plătesc niște polițe pentru păcate neștiute. Mare lucru dacă scap întreg. Ziua de vineri e zi vineri chiar și aici, fără excepție, și ți-o zic cu toată încrederea. Peste tot șoferi nervoși ca la noi. Arunc un ochi în telefon și constat bucuros că mai am circa 3,5 km. Fac la dreapta într-un punct și cănd privesc în ecran aflu că sunt la 6km distanță de casă. Futu-i pasca mă-sii de treabă, cum dracu? Am înjurat cu mucii înghețați la nas până mi s-a făcut și mie jenă de mine. În sfârșit, și numai printr-un miracol, ajung eu la destinație, deschid ușa dublă din oțel și vâr mobra-n casă. Sentimentul care m-a cuprins imediat ce am zăvorât ușa la loc este unul greu de descris. Povestea cu motorul băgat în intimitatea domiciliului are o notă romantică dar în mod cert e un life style absolut incompatibil cu ideea de om însurat. Soția și motorul sprijinit de frigider sunt ca apa și uleiul. Never.

Afară plouă copios iar eu sunt închis în casă. Prognoza îmi promite că așa va fi tot weekendul pe aici și alte câteva zile din săptămâna următoare. Ploaia înseamnă belșug, nu? Pe aici înseamnă “de puta madre”

Madrid